Primăria Arad a vrut să construiască un ștrand modern în Cetate, în toamna anului 1929, comparabil cu ștrandurile marilor orașe ale lumii. Dar Armata a pus condiții scandaloase, pe care consilierii locali le-au considerat de neîndeplinit: să i se cedeze cea mai mare parte a parcului central al orașului, Parcul Eminescu, din spatele Primăriei, cu tot cu chioșcul de alimentație publică și terenurile de tenis, în total 25.000 de metri pătrați (Armata plănuia construirea unui Cazino militar pe spațiul respectiv); să i se transfere în proprietatea cazarma poliției; să primească o cotă parte de 15% din încasările ștrandului din Cetate.
La vremea respectivă, primar al Aradului era dr. Cornel Luțai. El a fost cel care a încercat să recupereze terenul Cetății pentru Arad, propunând acolo și construirea unui cartier de vile, care să crească atractivitatea orașului.
Revenind la proiectului noului ștrand arădean, primarul a fost un promotor activ al ideii. Își dorea ca prin acest obiectiv orașul să dobândească peninsula Mureșului, stăpânită de Armată, iar pe de altă parte să creeze un punct de atracție europeană la Arad, dezvoltând tradiția balneară a orașului și potențialul exploatării Mureșului.
În viziunea primarului, ștrandul nou trebuia să se unească cu Ștrandul Militar și să ofere o infrastructură de divertisment atractivă nu doar pentru îmbăiat, ci și pentru activități sportive și culturale. De aceea, primarul Luțai propunea un complex de terenuri de tenis, construirea unor bazine pe malul râului, care să le completeze pe cele din Mureș, aducerea de nisip fin din mare pe Litoralul Aradului, la ștrand, pentru creșterea atractivității sale (acest model a fost aplicat în prealabil la București, cu rezultate spectaculoase). Nu în ultimul rând, noul ștrand urma să fie curățat zilnic, pentru prevenirea răspândirii afecțiunilor dermatologice.
În noiembrie 1929, solicitarea Armatei a fost luată în discuție de consilierii arădeni, care au respins-o fără drept de apel, cu majoritate de voturi. Au considerat că pretențiile Armatei sunt exagerate și nu pot fi îndeplinite. Primăria nu putea renunța la parcul central al orașului, în favoarea militarilor, și revendicarea referitoare la comisionul din vânzarea de bilete a fost și ea socotită utopică, mai degrabă o provocare decât o încercare serioasă de rezolvare a solicitării comunității locale.
În această situație, administrația locală arădeană s-a reorientat și anunța, cu trei zile înaintea Crăciunului anului 1929, că nu mai solicită terenul Cetății, ci va construi noul ștrand orășenesc pe malul dinspre Primărie al. Mureșului, din spatele Primăriei până la strada 1 Decembrie, în continuarea ștrandului Neptun, realizându-se astfel, la Arad, cel mai mare ștrand din România. Intrarea urma să se realizeze prin strada 1 Decembrie, pe scări largi, de marmură, iar ștrandul urma să aibă și două intrări secundare, în prelungirea străzilor dinspre centrul orașului înspre Mureș.
Ștrandul urma să fie dotat cu cabine-vestiar construite pe piloni, pe două nivele. Pe acoperișul plat al cabinelor se amenajau spații de solar distincte pentru femei și bărbați, delimitate între ele cu pereți opaci. Printre piloni urmau să fie realizate spații comerciale, pentru a aduce un plus de atracție zonei de agrement.
Noul ștrand urma să aibă și un pavilion central cu etaj, cu mici spații comerciale pentru servicii de coafură, masaj, frizerie, cabinete medicale, ateliere foto, cofetării, dispuse circular. În mijloc urma să se amenajeze o terasă, iar partea dinspre Mureș a pavilionului era gândită ca o verandă cu verdeață care să ofere o panoramă superbă a centrului orașului, traversat de râu.
Conform planului, ștrandul urma să fie amplasat într-un parc de mari dimensiuni, cu locuri de joacă pentru copii și săli de sport. La intrare urma să se realizeze o parcare de mari dimensiuni, pentru trăsurile și automobilele vizitatorilor.
Proiectul acesta seamănă izbitor cu ceea ce, mai târziu, se construia pe malul opus al Mureșului și a supraviețuit, cu unele modificări, până astăzi!
Ioan Mureșan, arhitectul șef al Aradului, declara pentru ziarul Aradi Közlöny, referitor la planul noului ștrand, la care muncea împreună cu primarul Luțai, că la Arad urma să se construiască ștrandul cel mai frumos din România, dar că piedicile birocratice vor întârzia cu siguranță începerea lucrărilor, cu cel puțin cinci luni.
După realizarea proiectului, acesta trebuia avizat de Ministerul de Interne. Arhitectul șef spera ca lucrările să poată fi finalizate în anul 1931, cu inaugurarea bazei de agrement.
În prima ședință ordinară a Consiliului Orășenesc din anul 1930, la sfârșitul lunii ianuarie, primarul și arhitectul șef susțineau proiectul noului ștrand, pentru a fi bugetat încă în anul respectiv, că lucrările să poată începe. S-au lovit însă de o opoziție impermeabilă la ideea de dezvoltare a Aradului. Dr. Iuliu Bornea, consilier orășenesc, a declarat revoltat că orașul are nevoi mult mai mari decât construirea unui ștrand: repararea străzilor, extinderea rețelei de apă și canalizare. Bornea susținea ca realizarea ștrandului să nu se facă din bugetul local, ci dintr-un credit bancar, dacă o instituție financiară independentă poate fi convinsă de viabilitatea proiectului. Ideea sa a fost susținută de dr. Emil Veliciu, care a precizat că locuitorii cartierelor protestează că toate modernizările se întâmplă în zona centrală a Aradului. Secretarul Consiliului Orășenesc, Ștefan Olariu, s-a poziționat de partea primarului, susținând că nu ștrandul, ci reabilitarea cartierelor și pavarea străzilor trebuie făcute dintr-un credit bancar.
În aceeași ședință, primarul Luțai a explicat că pentru modernizarea orașului ar fi necesare 40 de milioane de lei, care nu există în buget, în schimb construirea noului ștrand ar costa 12 milioane de lei, iar investiția ar crea o sursă de venit pentru bugetul local, estimată la cel puțin 1 milion de lei net pe sezon. În ciuda insistențelor sale, consilierii orășenești au respins proiectul. De fapt, l-au amânat un an de zile, aprobând amplasamentul propus dar nu și bugetul necesar construcției. S-a decis ca finanțarea ștrandului nou să revină pe tapet în anul 1931.
La 10 iunie 1930, primarul dr. Cornel Luțai anunța în Consiliul Orășenesc finalizarea proiectului pentru ștrand. La mijlocul aceleiași luni se deplasa la București, pentru a depune spre aprobare, la Ministerul de Interne, proiectul noului ștrand arădean. La 30 septembrie, primarul și viceprimarul dr. Velcsov Geza vizitau viitorul amplasament al ștrandului și stabileau că în până în primăvara anului 1931 trebuie asfaltată strada 1 Decembrie, ca ștrandul să fie accesibil și cu autozubul, iar terenul pentru săparea bazinelor trebuie pregătit, ca lucrările să avanseze în ritm alert.
În anul 1931, însă, Marea Depresiune lovea și Aradul. Criza financiară mondială a dus la creșterea șomajului, închiderea unor fabrici, falimentul unor bănci. Noul primar al Aradului, dr. Radu Cornel, anunța în septembrie 1931 că proiectul realizării noului ștrand se amână, fiindcă prioritară este întreținerea șomerilor din Arad, al căror număr ajunsese la 350, pe fondul crizei economice. Primarul Radu Cornel preciza, tot atunci, că toate instituțiile deja existente își raționalizează activitatea, iar cele noi nu se mai înființează...
Abia în octombrie 1938 problema construirii unui ștrand nou la Arad revine pe ordinea de zi a administrației locale.
Andrei Ando
Primăria Arad a vrut să construiască un ștrand modern în Cetate, în toamna anului 1929, comparabil cu ștrandurile marilor orașe ale lumii. Dar Armata a pus condiții scandaloase, pe care consilierii locali le-au considerat de neîndeplinit: să i se cedeze cea mai mare parte a parcului central al orașului, Parcul Eminescu, din spatele Primăriei, cu tot cu chioșcul de alimentație publică și terenurile de tenis, în total 25.000 de metri pătrați (Armata plănuia construirea unui Cazino militar pe spațiul respectiv); să i se transfere în proprietatea cazarma poliției; să primească o cotă parte de 15% din încasările ștrandului din Cetate.
La vremea respectivă, primar al Aradului era dr. Cornel Luțai. El a fost cel care a încercat să recupereze terenul Cetății pentru Arad, propunând acolo și construirea unui cartier de vile, care să crească atractivitatea orașului.
Revenind la proiectului noului ștrand arădean, primarul a fost un promotor activ al ideii. Își dorea ca prin acest obiectiv orașul să dobândească peninsula Mureșului, stăpânită de Armată, iar pe de altă parte să creeze un punct de atracție europeană la Arad, dezvoltând tradiția balneară a orașului și potențialul exploatării Mureșului.
În viziunea primarului, ștrandul nou trebuia să se unească cu Ștrandul Militar și să ofere o infrastructură de divertisment atractivă nu doar pentru îmbăiat, ci și pentru activități sportive și culturale. De aceea, primarul Luțai propunea un complex de terenuri de tenis, construirea unor bazine pe malul râului, care să le completeze pe cele din Mureș, aducerea de nisip fin din mare pe Litoralul Aradului, la ștrand, pentru creșterea atractivității sale (acest model a fost aplicat în prealabil la București, cu rezultate spectaculoase). Nu în ultimul rând, noul ștrand urma să fie curățat zilnic, pentru prevenirea răspândirii afecțiunilor dermatologice.
În noiembrie 1929, solicitarea Armatei a fost luată în discuție de consilierii arădeni, care au respins-o fără drept de apel, cu majoritate de voturi. Au considerat că pretențiile Armatei sunt exagerate și nu pot fi îndeplinite. Primăria nu putea renunța la parcul central al orașului, în favoarea militarilor, și revendicarea referitoare la comisionul din vânzarea de bilete a fost și ea socotită utopică, mai degrabă o provocare decât o încercare serioasă de rezolvare a solicitării comunității locale.
În această situație, administrația locală arădeană s-a reorientat și anunța, cu trei zile înaintea Crăciunului anului 1929, că nu mai solicită terenul Cetății, ci va construi noul ștrand orășenesc pe malul dinspre Primărie al. Mureșului, din spatele Primăriei până la strada 1 Decembrie, în continuarea ștrandului Neptun, realizându-se astfel, la Arad, cel mai mare ștrand din România. Intrarea urma să se realizeze prin strada 1 Decembrie, pe scări largi, de marmură, iar ștrandul urma să aibă și două intrări secundare, în prelungirea străzilor dinspre centrul orașului înspre Mureș.
Ștrandul urma să fie dotat cu cabine-vestiar construite pe piloni, pe două nivele. Pe acoperișul plat al cabinelor se amenajau spații de solar distincte pentru femei și bărbați, delimitate între ele cu pereți opaci. Printre piloni urmau să fie realizate spații comerciale, pentru a aduce un plus de atracție zonei de agrement.
Noul ștrand urma să aibă și un pavilion central cu etaj, cu mici spații comerciale pentru servicii de coafură, masaj, frizerie, cabinete medicale, ateliere foto, cofetării, dispuse circular. În mijloc urma să se amenajeze o terasă, iar partea dinspre Mureș a pavilionului era gândită ca o verandă cu verdeață care să ofere o panoramă superbă a centrului orașului, traversat de râu.
Conform planului, ștrandul urma să fie amplasat într-un parc de mari dimensiuni, cu locuri de joacă pentru copii și săli de sport. La intrare urma să se realizeze o parcare de mari dimensiuni, pentru trăsurile și automobilele vizitatorilor.
Proiectul acesta seamănă izbitor cu ceea ce, mai târziu, se construia pe malul opus al Mureșului și a supraviețuit, cu unele modificări, până astăzi!
Ioan Mureșan, arhitectul șef al Aradului, declara pentru ziarul Aradi Közlöny, referitor la planul noului ștrand, la care muncea împreună cu primarul Luțai, că la Arad urma să se construiască ștrandul cel mai frumos din România, dar că piedicile birocratice vor întârzia cu siguranță începerea lucrărilor, cu cel puțin cinci luni.
După realizarea proiectului, acesta trebuia avizat de Ministerul de Interne. Arhitectul șef spera ca lucrările să poată fi finalizate în anul 1931, cu inaugurarea bazei de agrement.
În prima ședință ordinară a Consiliului Orășenesc din anul 1930, la sfârșitul lunii ianuarie, primarul și arhitectul șef susțineau proiectul noului ștrand, pentru a fi bugetat încă în anul respectiv, că lucrările să poată începe. S-au lovit însă de o opoziție impermeabilă la ideea de dezvoltare a Aradului. Dr. Iuliu Bornea, consilier orășenesc, a declarat revoltat că orașul are nevoi mult mai mari decât construirea unui ștrand: repararea străzilor, extinderea rețelei de apă și canalizare. Bornea susținea ca realizarea ștrandului să nu se facă din bugetul local, ci dintr-un credit bancar, dacă o instituție financiară independentă poate fi convinsă de viabilitatea proiectului. Ideea sa a fost susținută de dr. Emil Veliciu, care a precizat că locuitorii cartierelor protestează că toate modernizările se întâmplă în zona centrală a Aradului. Secretarul Consiliului Orășenesc, Ștefan Olariu, s-a poziționat de partea primarului, susținând că nu ștrandul, ci reabilitarea cartierelor și pavarea străzilor trebuie făcute dintr-un credit bancar.
În aceeași ședință, primarul Luțai a explicat că pentru modernizarea orașului ar fi necesare 40 de milioane de lei, care nu există în buget, în schimb construirea noului ștrand ar costa 12 milioane de lei, iar investiția ar crea o sursă de venit pentru bugetul local, estimată la cel puțin 1 milion de lei net pe sezon. În ciuda insistențelor sale, consilierii orășenești au respins proiectul. De fapt, l-au amânat un an de zile, aprobând amplasamentul propus dar nu și bugetul necesar construcției. S-a decis ca finanțarea ștrandului nou să revină pe tapet în anul 1931.
La 10 iunie 1930, primarul dr. Cornel Luțai anunța în Consiliul Orășenesc finalizarea proiectului pentru ștrand. La mijlocul aceleiași luni se deplasa la București, pentru a depune spre aprobare, la Ministerul de Interne, proiectul noului ștrand arădean. La 30 septembrie, primarul și viceprimarul dr. Velcsov Geza vizitau viitorul amplasament al ștrandului și stabileau că în până în primăvara anului 1931 trebuie asfaltată strada 1 Decembrie, ca ștrandul să fie accesibil și cu autozubul, iar terenul pentru săparea bazinelor trebuie pregătit, ca lucrările să avanseze în ritm alert.
În anul 1931, însă, Marea Depresiune lovea și Aradul. Criza financiară mondială a dus la creșterea șomajului, închiderea unor fabrici, falimentul unor bănci. Noul primar al Aradului, dr. Radu Cornel, anunța în septembrie 1931 că proiectul realizării noului ștrand se amână, fiindcă prioritară este întreținerea șomerilor din Arad, al căror număr ajunsese la 350, pe fondul crizei economice. Primarul Radu Cornel preciza, tot atunci, că toate instituțiile deja existente își raționalizează activitatea, iar cele noi nu se mai înființează...
Abia în octombrie 1938 problema construirii unui ștrand nou la Arad revine pe ordinea de zi a administrației locale.
Andrei Ando
4.756 ron
4.194 ron
