A existat o legătură și este consecința a patru factori: puterea bisericii arădene, influența Papei, prezența ioaniților și templierilor în comitat, respectiv sistemul de impozitare introdus din anul 1217 de regele Andrei al II-lea, un rege conectat la Biserica arădeană. Aradul s-a aflat printre comitatele care au contribuit la cruciade nu numai spiritual, ci la modul foarte pragmatic, datorită bisericilor sale bogate și a impozitelor plătite de pe urma moșiilor și a comerțului cu sare. Să le luăm pe rând…
Creștinarea maghiarilor de către regele Ștefan I a avut consecințe și la Arad. Comitatul, înființat după înfrângerea voievodului Achtum de către Ștefan I, se prespune că ar purta numele uneia dintre căpeteniile regelui, Orod. Deceniile anilor 1100 reprezintă pentru noul comitat o perioadă de creștere și consolidare a puterii bisericești, cuplată de Ștefan I cu puterea de stat.
Construirea primei catedrale a Aradului a durat peste 80 de ani! A început în jurul anului 1135, când, după toate probabilitățile, regele Bela al II-lea a înființat Capitlul Arad. Episcopul romano-catolic al Aradului, Ottmar, era un om de încredere al regelui, care a intermediat obținerea coroanei maghiare pentru tânărul rege, ca urmaș al lui Ștefan al II-lea. De altfel, sursele istorice susțin că Bela al II-lea ar fi petrecut anul 1135 la Arad, iar în 1136 a revenit aici să vadă progresul construirii noii biserici. Nu a mai plecat până când, în ședința Sfatului Țării, la ordinul soției sale au fost măcelăriți cei 68 de nobili care îl orbiseră pe rege…
Revenind, însă, la construirea catedralei – aceasta s-a finalizat în domnia lui Andrei al II-lea și a fost inaugurată la data de 18 noiembrie 1224. La 21 decembrie Papa Honorius al III-lea, un apropiat al lui Andrei al II-lea, transmitea recunoștința sa soției lui Andrei, Regina Iolanda, care a stăruit pentru sfințirea catedralei.
În anul 1177 este atestată documentar Mănăstirea Hodoș-Bodrog (astăzi cea mai veche mănăstire ortodoxă din România, cu viață monahală continua), care se pare că ar fi fost o ctitorie a unor „călugări greci” (ortodocși).
În anul 1183 a fost atestată pentru prima dată abația Bizere, de pe Mureș, cu hramul Sfintei Fecioare Maria. Peste câteva decenii era deja un lăcaș de cult benedictin. Din anii 1300 este tot mai neglijată iar în perioada otomană își pierde total importanța și se distruge.
În anul 1187 Papa Urban al III-lea amintește de mănăstirea Cavalerilor Ioaniți de la Tauț. Unele ruine mai există acolo și astăzi, împrejmuite de un șanț triplu de apărare.
Monograful Aradului, Márki Sándor, amintește și de o biserică a Cavalerilor Templieri la Târnova, pe care o plasează la sfârșitul anilor 1100, începutul anilor 1200.
La Pâncota funcționează o abație de la sfârșitul sec. XII, începutul sec. XIII, a cărei abate este amintit ca jude într-un proces din anul 1219, între doi împricinați locali.
În anul 1199, prepozitura Sfântului Augustin este amintită la Mocrea, printr-un document prin care Regele Imre, consternat de faptul că fiii comiteului Dienes folosesc resursele bisericii în scopuri personale lumești, le confiscă biserica și o încredințează fiului comitelui Onth.
Dintre episcopii timpurii ai Aradului îi reținem pe deja amintitul Ottmar, pe Promogenitus (amintit în izvoarele istorice în anul 1156) și pe succesorul acestuia, Richard, care a obținut de la regele Imre întărirea privilegiilor bisericii arădene, cu documente scrise. În anul 1205 Gottfried, cancelar al regelui Bela al II-lea, obținea poziția râvnită, chiar în anul urcării pe tron a stăpânului său. Mai târziu, episcopul Nicolae, care cumpără mari suprafețe de teren în comitat. Fiecare dintre acești episcopi a jucat un rol politic important în perioada sa, dobândind puteri sporite datorită bunăvoinței Coroanei, care le-a cedat mari teritorii și a dispus ca cele trei corăbii ale Bisericii arădenă să fie scutite de taxele comerțului cu sare.
Sfârșitul secolului XII aduce o relaxare îngrijorătoare a clerului catolic, în ce privește normele morale. Numărul mare de preoți care se însoară îl determină pe Papa Inocențiu al III-lea, încă în primii săi ani de pontificat (deci după anul 1198), să amenințe preoții arădeni cu excomunicarea. Unii clerici, așa cum am arătat, sunt acuzați că folosesc banii bisericii în interes personal.
Acestea sunt antecedentele domniei unui rege legendar, Andrei al II-lea, care aduce un moment de cotitură în relația biserică-stat. Regele retrage bisericii anumite privilegii referitoare la comerțul cu sare și autorizează închirierea moșiilor și ocuparea funcțiilor publice de către evrei și ismaeliți, ceea ce înaintea sa era cu desăvârșire de neconceput, pentru că asupra acestora nu se putea exercita autoritatea coercitivă a bisericii catolice.
În anul 1217, Regele Andrei al II-lea introduce în tot regatul, incluzând și comitatul Arad, sistemul de impozitare. Sistemul acesta înlocuia sistemul vămuirii, aplicat de rege din anul 1210, și era considerat o sursă mult mai sigură de venit. Impozitul era încasat de la populație de comisionari, care primeau în schimb o anumită sumă de bani. Tot atunci se introduce o taxă și pe schimbul de bani, pentru că populația căuta monedele de metal de mai bună calitate, în detrimentul celor ungurești, de calitate mai slabă. Acest complex de măsuri a dus la consolidarea financiară a casei regale, dar și la animozități cu biserica, reprezentată de Episcopul Ioan, consilier al regelui.
Andrei al II-lea cochetează cu gândul unei cruciade încă din anul 1212, când peste 10.000 de tineri creștini sunt măcelăriți sau înrobiți în cea de a Patra Cruciadă. Intenția sa este alimentată de Papa, care încearcă să întărească influența bisericii. Cruciada este facilitată de resursele de care dispune regele, datorită taxării comerțului cu sare și a sistemului general de impozitare. Acestea venituri stabile încurajează și puterile occidentale, în primul rând venețienii, să îi susțină aventura. Fără îndoială, însă, un rol l-a avut și dorința de mărire a regelui ungar...
Márki Sándor notează, în monografia Aradului, că „și din comitatul Arad or fi participat numeroși oameni în Cruciada regelui”. Știm cu certitudine că la sfatul militar de la Acra, al Cruciadei lui Andrei, participă cavaleri ioaniți, templieri și germani – or, toți aceștia erau reprezentați și în comitatul Arad, deci este greu de presupus că nu s-ar fi alăturat inițiativei propriului lor rege - nu doar din motive ideologice, ci și din obligație față de suveran.
În anul 1216, la moartea împăratului de Constantinopol, Henri, Regele Andrei al II-lea, aflat în bune relații cu Papa Honorius, este luat în calcul ca successor. În anul 1217, Regele decide să plece în Cruciadă și, pe drum, să își ia în stăpânire și tronul, la Constantinopol. Află însă că Papa l-a încoronat pe socrul său, tatăl reginei Iolanda. Această veste îl determină pe Regele Andrei al II-lea să renunțe la expediția de pe uscat și să pornească înspre Țara Sfântă pe mare, pentru a putea ocoli Constantinopolul, unde se considera umilit. I se alătură Leopold al Austriei, iar în Cipru oastea sporește cu trupele regelui cipriot Hugo I.
Ajuns la Ierusalim în fruntea unei armate de 10000 de soldați, Andrei s-a remarcat nu atât prin fapte de vitejie și campanii militare, cât prin risipirea banilor și cheltuieli excentrice. Ajuns în marș la Acra, și-a luat titlul de Rege al Ierusalimului și a continuat să împrăștie banii, ajungând să amaneteze coroana fostei sale soții.
La 3 noiembrie 1217 este întâmpinat de Patriarhul Ierusalimului, care îi dăruiește o bucată din Sfânta Cruce.
La 4 noiembrie 1217 jefuiesc împrejurimile Muntelui Tabor, în 10 noiembrie trec Iordanul și pradă tot ce întâlnesc în cale. Revin la Acra și în 30 noiembrie atacă fortificația imensă de pe munte, apărată de o garnizoană de 2000 de militari. La 3 decembrie creștinii câștigă bătălia pentru cetate, dar nu reușesc să pătrundă înăuntru. Se retrag și înfometează apărătorii fortificației, până când aceștia se predau de bună voie, în primăvara anului 1218, atunci când cetatea cu 77 de turnuri este demolată.
Regele, grav bolnav, decide să revină în țară. Se teme că ar fi fost otrăvit de Ordinul Asasinilor și, fiindcă a scăpat cu viață, nu riscă un al doilea atentat.
În timpul Cruciadei Andrei al II-lea a făcut donații impresionante Ordinului Cavalerilor Maltezi (la vremea respectivă Ordinul Sfântului Ioan de Ierusalim), pentru care în anul 1218 a fost primit în rândurile sale.
Revenit în țară în anul 1218, a trebuit să renunțe la portul Zadar în favoarea venețienilor care i-au suportat financiar o parte din cheltuielile cruciadei.
Regele a murit în anul 1235 și a fost înmormântat la Igriș, în actualul județ Timiș, într-o abație cisterciană distrusă în anul 1241 de năvălirea tătarilor. La vremea respectivă, Igrișul era sub autoritatea bisericii comitatului Arad.
Foto: Pictură după a Cincea Cruciadă, condusă de Regele Andrei al II-lea.
A existat o legătură și este consecința a patru factori: puterea bisericii arădene, influența Papei, prezența ioaniților și templierilor în comitat, respectiv sistemul de impozitare introdus din anul 1217 de regele Andrei al II-lea, un rege conectat la Biserica arădeană. Aradul s-a aflat printre comitatele care au contribuit la cruciade nu numai spiritual, ci la modul foarte pragmatic, datorită bisericilor sale bogate și a impozitelor plătite de pe urma moșiilor și a comerțului cu sare. Să le luăm pe rând…
Creștinarea maghiarilor de către regele Ștefan I a avut consecințe și la Arad. Comitatul, înființat după înfrângerea voievodului Achtum de către Ștefan I, se prespune că ar purta numele uneia dintre căpeteniile regelui, Orod. Deceniile anilor 1100 reprezintă pentru noul comitat o perioadă de creștere și consolidare a puterii bisericești, cuplată de Ștefan I cu puterea de stat.
Construirea primei catedrale a Aradului a durat peste 80 de ani! A început în jurul anului 1135, când, după toate probabilitățile, regele Bela al II-lea a înființat Capitlul Arad. Episcopul romano-catolic al Aradului, Ottmar, era un om de încredere al regelui, care a intermediat obținerea coroanei maghiare pentru tânărul rege, ca urmaș al lui Ștefan al II-lea. De altfel, sursele istorice susțin că Bela al II-lea ar fi petrecut anul 1135 la Arad, iar în 1136 a revenit aici să vadă progresul construirii noii biserici. Nu a mai plecat până când, în ședința Sfatului Țării, la ordinul soției sale au fost măcelăriți cei 68 de nobili care îl orbiseră pe rege…
Revenind, însă, la construirea catedralei – aceasta s-a finalizat în domnia lui Andrei al II-lea și a fost inaugurată la data de 18 noiembrie 1224. La 21 decembrie Papa Honorius al III-lea, un apropiat al lui Andrei al II-lea, transmitea recunoștința sa soției lui Andrei, Regina Iolanda, care a stăruit pentru sfințirea catedralei.
În anul 1177 este atestată documentar Mănăstirea Hodoș-Bodrog (astăzi cea mai veche mănăstire ortodoxă din România, cu viață monahală continua), care se pare că ar fi fost o ctitorie a unor „călugări greci” (ortodocși).
În anul 1183 a fost atestată pentru prima dată abația Bizere, de pe Mureș, cu hramul Sfintei Fecioare Maria. Peste câteva decenii era deja un lăcaș de cult benedictin. Din anii 1300 este tot mai neglijată iar în perioada otomană își pierde total importanța și se distruge.
În anul 1187 Papa Urban al III-lea amintește de mănăstirea Cavalerilor Ioaniți de la Tauț. Unele ruine mai există acolo și astăzi, împrejmuite de un șanț triplu de apărare.
Monograful Aradului, Márki Sándor, amintește și de o biserică a Cavalerilor Templieri la Târnova, pe care o plasează la sfârșitul anilor 1100, începutul anilor 1200.
La Pâncota funcționează o abație de la sfârșitul sec. XII, începutul sec. XIII, a cărei abate este amintit ca jude într-un proces din anul 1219, între doi împricinați locali.
În anul 1199, prepozitura Sfântului Augustin este amintită la Mocrea, printr-un document prin care Regele Imre, consternat de faptul că fiii comiteului Dienes folosesc resursele bisericii în scopuri personale lumești, le confiscă biserica și o încredințează fiului comitelui Onth.
Dintre episcopii timpurii ai Aradului îi reținem pe deja amintitul Ottmar, pe Promogenitus (amintit în izvoarele istorice în anul 1156) și pe succesorul acestuia, Richard, care a obținut de la regele Imre întărirea privilegiilor bisericii arădene, cu documente scrise. În anul 1205 Gottfried, cancelar al regelui Bela al II-lea, obținea poziția râvnită, chiar în anul urcării pe tron a stăpânului său. Mai târziu, episcopul Nicolae, care cumpără mari suprafețe de teren în comitat. Fiecare dintre acești episcopi a jucat un rol politic important în perioada sa, dobândind puteri sporite datorită bunăvoinței Coroanei, care le-a cedat mari teritorii și a dispus ca cele trei corăbii ale Bisericii arădenă să fie scutite de taxele comerțului cu sare.
Sfârșitul secolului XII aduce o relaxare îngrijorătoare a clerului catolic, în ce privește normele morale. Numărul mare de preoți care se însoară îl determină pe Papa Inocențiu al III-lea, încă în primii săi ani de pontificat (deci după anul 1198), să amenințe preoții arădeni cu excomunicarea. Unii clerici, așa cum am arătat, sunt acuzați că folosesc banii bisericii în interes personal.
Acestea sunt antecedentele domniei unui rege legendar, Andrei al II-lea, care aduce un moment de cotitură în relația biserică-stat. Regele retrage bisericii anumite privilegii referitoare la comerțul cu sare și autorizează închirierea moșiilor și ocuparea funcțiilor publice de către evrei și ismaeliți, ceea ce înaintea sa era cu desăvârșire de neconceput, pentru că asupra acestora nu se putea exercita autoritatea coercitivă a bisericii catolice.
În anul 1217, Regele Andrei al II-lea introduce în tot regatul, incluzând și comitatul Arad, sistemul de impozitare. Sistemul acesta înlocuia sistemul vămuirii, aplicat de rege din anul 1210, și era considerat o sursă mult mai sigură de venit. Impozitul era încasat de la populație de comisionari, care primeau în schimb o anumită sumă de bani. Tot atunci se introduce o taxă și pe schimbul de bani, pentru că populația căuta monedele de metal de mai bună calitate, în detrimentul celor ungurești, de calitate mai slabă. Acest complex de măsuri a dus la consolidarea financiară a casei regale, dar și la animozități cu biserica, reprezentată de Episcopul Ioan, consilier al regelui.
Andrei al II-lea cochetează cu gândul unei cruciade încă din anul 1212, când peste 10.000 de tineri creștini sunt măcelăriți sau înrobiți în cea de a Patra Cruciadă. Intenția sa este alimentată de Papa, care încearcă să întărească influența bisericii. Cruciada este facilitată de resursele de care dispune regele, datorită taxării comerțului cu sare și a sistemului general de impozitare. Acestea venituri stabile încurajează și puterile occidentale, în primul rând venețienii, să îi susțină aventura. Fără îndoială, însă, un rol l-a avut și dorința de mărire a regelui ungar...
Márki Sándor notează, în monografia Aradului, că „și din comitatul Arad or fi participat numeroși oameni în Cruciada regelui”. Știm cu certitudine că la sfatul militar de la Acra, al Cruciadei lui Andrei, participă cavaleri ioaniți, templieri și germani – or, toți aceștia erau reprezentați și în comitatul Arad, deci este greu de presupus că nu s-ar fi alăturat inițiativei propriului lor rege - nu doar din motive ideologice, ci și din obligație față de suveran.
În anul 1216, la moartea împăratului de Constantinopol, Henri, Regele Andrei al II-lea, aflat în bune relații cu Papa Honorius, este luat în calcul ca successor. În anul 1217, Regele decide să plece în Cruciadă și, pe drum, să își ia în stăpânire și tronul, la Constantinopol. Află însă că Papa l-a încoronat pe socrul său, tatăl reginei Iolanda. Această veste îl determină pe Regele Andrei al II-lea să renunțe la expediția de pe uscat și să pornească înspre Țara Sfântă pe mare, pentru a putea ocoli Constantinopolul, unde se considera umilit. I se alătură Leopold al Austriei, iar în Cipru oastea sporește cu trupele regelui cipriot Hugo I.
Ajuns la Ierusalim în fruntea unei armate de 10000 de soldați, Andrei s-a remarcat nu atât prin fapte de vitejie și campanii militare, cât prin risipirea banilor și cheltuieli excentrice. Ajuns în marș la Acra, și-a luat titlul de Rege al Ierusalimului și a continuat să împrăștie banii, ajungând să amaneteze coroana fostei sale soții.
La 3 noiembrie 1217 este întâmpinat de Patriarhul Ierusalimului, care îi dăruiește o bucată din Sfânta Cruce.
La 4 noiembrie 1217 jefuiesc împrejurimile Muntelui Tabor, în 10 noiembrie trec Iordanul și pradă tot ce întâlnesc în cale. Revin la Acra și în 30 noiembrie atacă fortificația imensă de pe munte, apărată de o garnizoană de 2000 de militari. La 3 decembrie creștinii câștigă bătălia pentru cetate, dar nu reușesc să pătrundă înăuntru. Se retrag și înfometează apărătorii fortificației, până când aceștia se predau de bună voie, în primăvara anului 1218, atunci când cetatea cu 77 de turnuri este demolată.
Regele, grav bolnav, decide să revină în țară. Se teme că ar fi fost otrăvit de Ordinul Asasinilor și, fiindcă a scăpat cu viață, nu riscă un al doilea atentat.
În timpul Cruciadei Andrei al II-lea a făcut donații impresionante Ordinului Cavalerilor Maltezi (la vremea respectivă Ordinul Sfântului Ioan de Ierusalim), pentru care în anul 1218 a fost primit în rândurile sale.
Revenit în țară în anul 1218, a trebuit să renunțe la portul Zadar în favoarea venețienilor care i-au suportat financiar o parte din cheltuielile cruciadei.
Regele a murit în anul 1235 și a fost înmormântat la Igriș, în actualul județ Timiș, într-o abație cisterciană distrusă în anul 1241 de năvălirea tătarilor. La vremea respectivă, Igrișul era sub autoritatea bisericii comitatului Arad.
Foto: Pictură după a Cincea Cruciadă, condusă de Regele Andrei al II-lea.
4.756 ron
4.194 ron
