Căpitanul Ioan Fătu a murit în luptele din Podgoria Miniș-Măderat, împotriva armatei maghiare, în fruntea unei companii a Detașamentului Păuliș. A căzut într-o confruntare corp la corp în care a eliminat cinci inamici, la 15 septembrie 1944. Avea 32 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Înainte, băieții mei!", pentru incurajarea continuării atacului. În amintirea sa, o stradă din municipiul Arad, una la Tulcea și o școală din Păuliș îi poartă numele. A fost decorat post mortem cu Ordinul Mihai Viteazu.
Ioan Fătu s-a născut în județul Bacău (satul Buciumi), la 27 martie 1912.
Și-a început cariera militară în anul 1935, că sublocotenent, comandant de pluton în Regimentul 16 Dorobanți. După completarea studiilor, la 25 octombrie 1939, a fost avansat la gradul de locotenent.
În această calitate a ajuns la Școala de subofițeri de infanterie în rezervă de la Radna. Aici, vestea întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste și a aliaților acesteia l-a găsit în grad de căpitan și în rang de comandant al Companiei 6 Pușcași a Școlii de subofițeri de infanterie în rezervă. A participat la arestarea militarilor germani din școală și la organizarea liniei de apărare pe Valea Mureșului.
A luptat efectiv două zile în fruntea celor 83 de oameni ai săi, în zilele de 14 și septembrie 1944, ținând în loc Divizia blindată „Budapesta”, a armatei ungare. În ziua de 15 septembrie 1944 a căzut în luptă, în timp ce apăra podul peste șanțul antitanc de la Păuliș. În timpul ultimei sale confruntări, a ucis cinci militari maghiari în lupta corp la corp, printre care un căpitan și un sublocotenent.
Cauza decesului său este neclară. O sursă susține că a murit înjunghiat cu baioneta de inamicii care l-au copleșit numeric, alta spune că a fost lovit de o grenadă aruncată de maghiarii exasperați că nu pot trece de el.
În ultima luptă a lui Ioan Fătu raportul de forțe a fost de 8: 1 în favoarea inamicului. Compania lui Fătu a lăsat în urma sa 367 de inamici morți, 400 răniți și 17 tancuri distruse, și a luat 242 prizonieri (alte surse vorbesc despre 364 de morți inamici, 13 tancuri distruse și capturarea a 58 de prizonieri). La rândul ei, compania lui Ioan Fătu a pierdut 12 militari elevi și pe căpitanul Ioan Fătu.
Circumstanțele morții căpitanului Fătu și acțiunea sa de împiedicare a avansării trupelor inamice s fost relatată într-un interviu la Radio România Actualități, în anul 1995, de Dumitru Susan, combatant în luptele de la Păuliș, în calitate de elev sergent la Şcoala de subofiţeri Radna.
"Inamicul ne-a atacat masiv, începând cu ziua de 13 septembrie 1944 când am avut primii morţi, primii eroi, primii colegi căzuţi la Baraţca. În ziua de 14 septembrie ne-au atacat cu forţe sporite, iar în 15 septembrie au avut loc cele mai cumplite şi sângeroase încleştări de la Păuliş. Întâmplarea a făcut ca aceste încleştări să se deruleze în sectorul Companiei 6 puşcaşi comandată de căpitanul Ion Fătu, din care făceam parte şi eu, întrucât această companie îşi avea poziţia de o parte şi de alta a şoselei Arad – Deva. Şoseaua trecea peste un canal cu o deschidere de aproximativ 20 m şi cu o adâncime de aproximativ 8 – 10 m, un canal care făcea parte din fortificaţiile de vest ale ţării şi acum era folosit ca şanţ de aducţiune a apelor de pe zona Viilor, spre Mureş. La iniţiativa căpitanului Ion Fătu pe malul acestui şanţ ne-am săpat noi gropile, adăposturile. Acest şanţ a fost aliatul nostru cel mai de seamă, pentru că n-au putut să treacă tancurile şi carele de luptă cu care ne-a asaltat inamicul.
Duşmanul ne-a atacat încă din zori cu artilerie şi cu aviaţie, dar căpitanul ne spusese că adevăratul nostru duşman va veni pe teren, pe pământ, de aceea culcasem porumbul pe o lungime de aproximativ 200 m în faţă, dincolo de şanţ, ca să putem avea câmp vizual. După ce s-a potolit bombardamentul avioanelor şi artileriei, au ieşit din porumb monştrii metalici şi-n urma lor infanteria care s-a bulucit, s-a repezit nebuneşte spre şanţul nostru. Însă, având alături pe acest căpitan experimentat în bătăliile din răsărit şi pe sublocotenenţii Cismaru Gheorghe şi Toma Nicolae, Compania 6 puşcaşi şi-a făcut datoria în mod exemplar.
Am fost atacaţi de şapte ori în cuprinsul zilei de 15 septembrie. Primul val de atacatori a fost culcat la pământ de focul nostru tras cu toate tipurile de arme pe care le aveam asupra noastră. Inamicul şi-a adus rezervele ce le avea în satul Sâmbăteni, înspre Arad şi pe aceia i-am obligat să se retragă şi să-şi lase pe câmpul de luptă răniţii şi morţii. În timpul acesta, căpitanul Fătu se târa pe brânci, pe genunchi, de la un pluton la altul, de la o grupă la alta, de la o mitralieră la alta, încurajându-ne, fiindcă eram aproape copii de 19-20-21 de ani şi nu trăsesem alte gloanţe decât în ţinte, nu trăsesem în oameni; ştia că trebuie să depăşim acest impact psihologic şi, cu ajutorul lui, l-am depăşit.
Am tras în acea zi de 15 septembrie întruna, încât s-au înroşit închizătoarele de la puşti. Le-am lăsat alături în iarba înrourată şi-am aruncat grenade cu duiumul asupra poziţiei inamicului; am luat iar arma, am luat iar grenade şi-n felul acesta am reuşit să respingem cele şapte atacuri. N-a fost uşor însă, pentru că inamicul, prin detaşamentele sale de şoc, reuşise să facă o breşă în partea dreaptă a companiei noastre, unde se afla plutonul sublocotenentului Cismaru. Şi prin breşa aceea şi-a strecurat elementele de şoc şi ne-a atacat şi din flancul drept. Deci eram atacaţi din faţă, dinspre vest, dinspre Arad şi eram atacaţi şi dinspre Zărand, din partea dreaptă. În aceste situaţii grele, sublocotenentul Cismaru cu elevii din jurul său a ieşit la contraatac de mai multe ori; sublocotenentul Cismaru a căzut în cele din urmă la datorie alături de mulţi elevi.
Căpitanul Fătu a observat situaţia grea în care se afla compania şi a ordonat apărarea circulară. Şi-a adunat elevii care au mai rămas în jurul său şi a ieşit din gropi la contraatac împotriva acestui inamic care se infiltrase în poziţia noastră. Primul val al invadatorilor a fost aruncat dincolo de şanţ. Dar au apărut alţii şi alţii. În aceste încleştări a căzut la datorie şi căpitanul Fătu."
În anul 1978, colonelul Petrică Tănăsescu a scris cartea "Zborul ciocîrliei. Eroul căpitan Ioan Fătu", publicată la Editura Militară din București, pentru evocarea erotismului căpitanului Fătu.
Sursa:
Leonida Loghin (col. dr.), Aurel Lupășteanu (col.), Constantin Ucrain (col. dr.), Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 - 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, p. 139.
Susan, Dumitru; Cel mai greu examen: Păuliș - 1944; Ed. Dacia; Cluj-Napoca; 1989; p. 53
Neamțu, Gheorghe; Neamțu, Gelu; Fărcaș, Ananie; Fapte de arme în marșul spre Vest: România în al doilea război mondial: pe bază de documente inedite; Ed. Argonaut; Cluj-Napoca; 2003; p. 128
Tănăsescu, Petrică, Zborul Ciocârliei. Eroul căpitan Ioan Fătu, Editura Militară, București, 1978
https://r3media.ro/elevii-subofiteri-comandati-de-ioan.../
https://ziaruldebacau.ro/eroi-au-fost-capitanul-erou.../
https://www.rador.ro/.../la-paulis-am-hotarat-ca.../
Căpitanul Ioan Fătu a murit în luptele din Podgoria Miniș-Măderat, împotriva armatei maghiare, în fruntea unei companii a Detașamentului Păuliș. A căzut într-o confruntare corp la corp în care a eliminat cinci inamici, la 15 septembrie 1944. Avea 32 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Înainte, băieții mei!", pentru incurajarea continuării atacului. În amintirea sa, o stradă din municipiul Arad, una la Tulcea și o școală din Păuliș îi poartă numele. A fost decorat post mortem cu Ordinul Mihai Viteazu.
Ioan Fătu s-a născut în județul Bacău (satul Buciumi), la 27 martie 1912.
Și-a început cariera militară în anul 1935, că sublocotenent, comandant de pluton în Regimentul 16 Dorobanți. După completarea studiilor, la 25 octombrie 1939, a fost avansat la gradul de locotenent.
În această calitate a ajuns la Școala de subofițeri de infanterie în rezervă de la Radna. Aici, vestea întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste și a aliaților acesteia l-a găsit în grad de căpitan și în rang de comandant al Companiei 6 Pușcași a Școlii de subofițeri de infanterie în rezervă. A participat la arestarea militarilor germani din școală și la organizarea liniei de apărare pe Valea Mureșului.
A luptat efectiv două zile în fruntea celor 83 de oameni ai săi, în zilele de 14 și septembrie 1944, ținând în loc Divizia blindată „Budapesta”, a armatei ungare. În ziua de 15 septembrie 1944 a căzut în luptă, în timp ce apăra podul peste șanțul antitanc de la Păuliș. În timpul ultimei sale confruntări, a ucis cinci militari maghiari în lupta corp la corp, printre care un căpitan și un sublocotenent.
Cauza decesului său este neclară. O sursă susține că a murit înjunghiat cu baioneta de inamicii care l-au copleșit numeric, alta spune că a fost lovit de o grenadă aruncată de maghiarii exasperați că nu pot trece de el.
În ultima luptă a lui Ioan Fătu raportul de forțe a fost de 8: 1 în favoarea inamicului. Compania lui Fătu a lăsat în urma sa 367 de inamici morți, 400 răniți și 17 tancuri distruse, și a luat 242 prizonieri (alte surse vorbesc despre 364 de morți inamici, 13 tancuri distruse și capturarea a 58 de prizonieri). La rândul ei, compania lui Ioan Fătu a pierdut 12 militari elevi și pe căpitanul Ioan Fătu.
Circumstanțele morții căpitanului Fătu și acțiunea sa de împiedicare a avansării trupelor inamice s fost relatată într-un interviu la Radio România Actualități, în anul 1995, de Dumitru Susan, combatant în luptele de la Păuliș, în calitate de elev sergent la Şcoala de subofiţeri Radna.
"Inamicul ne-a atacat masiv, începând cu ziua de 13 septembrie 1944 când am avut primii morţi, primii eroi, primii colegi căzuţi la Baraţca. În ziua de 14 septembrie ne-au atacat cu forţe sporite, iar în 15 septembrie au avut loc cele mai cumplite şi sângeroase încleştări de la Păuliş. Întâmplarea a făcut ca aceste încleştări să se deruleze în sectorul Companiei 6 puşcaşi comandată de căpitanul Ion Fătu, din care făceam parte şi eu, întrucât această companie îşi avea poziţia de o parte şi de alta a şoselei Arad – Deva. Şoseaua trecea peste un canal cu o deschidere de aproximativ 20 m şi cu o adâncime de aproximativ 8 – 10 m, un canal care făcea parte din fortificaţiile de vest ale ţării şi acum era folosit ca şanţ de aducţiune a apelor de pe zona Viilor, spre Mureş. La iniţiativa căpitanului Ion Fătu pe malul acestui şanţ ne-am săpat noi gropile, adăposturile. Acest şanţ a fost aliatul nostru cel mai de seamă, pentru că n-au putut să treacă tancurile şi carele de luptă cu care ne-a asaltat inamicul.
Duşmanul ne-a atacat încă din zori cu artilerie şi cu aviaţie, dar căpitanul ne spusese că adevăratul nostru duşman va veni pe teren, pe pământ, de aceea culcasem porumbul pe o lungime de aproximativ 200 m în faţă, dincolo de şanţ, ca să putem avea câmp vizual. După ce s-a potolit bombardamentul avioanelor şi artileriei, au ieşit din porumb monştrii metalici şi-n urma lor infanteria care s-a bulucit, s-a repezit nebuneşte spre şanţul nostru. Însă, având alături pe acest căpitan experimentat în bătăliile din răsărit şi pe sublocotenenţii Cismaru Gheorghe şi Toma Nicolae, Compania 6 puşcaşi şi-a făcut datoria în mod exemplar.
Am fost atacaţi de şapte ori în cuprinsul zilei de 15 septembrie. Primul val de atacatori a fost culcat la pământ de focul nostru tras cu toate tipurile de arme pe care le aveam asupra noastră. Inamicul şi-a adus rezervele ce le avea în satul Sâmbăteni, înspre Arad şi pe aceia i-am obligat să se retragă şi să-şi lase pe câmpul de luptă răniţii şi morţii. În timpul acesta, căpitanul Fătu se târa pe brânci, pe genunchi, de la un pluton la altul, de la o grupă la alta, de la o mitralieră la alta, încurajându-ne, fiindcă eram aproape copii de 19-20-21 de ani şi nu trăsesem alte gloanţe decât în ţinte, nu trăsesem în oameni; ştia că trebuie să depăşim acest impact psihologic şi, cu ajutorul lui, l-am depăşit.
Am tras în acea zi de 15 septembrie întruna, încât s-au înroşit închizătoarele de la puşti. Le-am lăsat alături în iarba înrourată şi-am aruncat grenade cu duiumul asupra poziţiei inamicului; am luat iar arma, am luat iar grenade şi-n felul acesta am reuşit să respingem cele şapte atacuri. N-a fost uşor însă, pentru că inamicul, prin detaşamentele sale de şoc, reuşise să facă o breşă în partea dreaptă a companiei noastre, unde se afla plutonul sublocotenentului Cismaru. Şi prin breşa aceea şi-a strecurat elementele de şoc şi ne-a atacat şi din flancul drept. Deci eram atacaţi din faţă, dinspre vest, dinspre Arad şi eram atacaţi şi dinspre Zărand, din partea dreaptă. În aceste situaţii grele, sublocotenentul Cismaru cu elevii din jurul său a ieşit la contraatac de mai multe ori; sublocotenentul Cismaru a căzut în cele din urmă la datorie alături de mulţi elevi.
Căpitanul Fătu a observat situaţia grea în care se afla compania şi a ordonat apărarea circulară. Şi-a adunat elevii care au mai rămas în jurul său şi a ieşit din gropi la contraatac împotriva acestui inamic care se infiltrase în poziţia noastră. Primul val al invadatorilor a fost aruncat dincolo de şanţ. Dar au apărut alţii şi alţii. În aceste încleştări a căzut la datorie şi căpitanul Fătu."
În anul 1978, colonelul Petrică Tănăsescu a scris cartea "Zborul ciocîrliei. Eroul căpitan Ioan Fătu", publicată la Editura Militară din București, pentru evocarea erotismului căpitanului Fătu.
Sursa:
Leonida Loghin (col. dr.), Aurel Lupășteanu (col.), Constantin Ucrain (col. dr.), Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 - 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, p. 139.
Susan, Dumitru; Cel mai greu examen: Păuliș - 1944; Ed. Dacia; Cluj-Napoca; 1989; p. 53
Neamțu, Gheorghe; Neamțu, Gelu; Fărcaș, Ananie; Fapte de arme în marșul spre Vest: România în al doilea război mondial: pe bază de documente inedite; Ed. Argonaut; Cluj-Napoca; 2003; p. 128
Tănăsescu, Petrică, Zborul Ciocârliei. Eroul căpitan Ioan Fătu, Editura Militară, București, 1978
https://r3media.ro/elevii-subofiteri-comandati-de-ioan.../
https://ziaruldebacau.ro/eroi-au-fost-capitanul-erou.../
https://www.rador.ro/.../la-paulis-am-hotarat-ca.../
4.756 ron
4.194 ron
