Era un arădean atât de popular că a fost votat (fără să vrea!) în cele mai multe campanii electorale pentru primăria Aradului. Dar a pierdut de fiecare dată. A luptat ca Aradul să iasă de sub influența austriacă și fost în comitetul de conducere al orașului în revoluția pașoptistă. Moșierul Daniel Lázár a fost unul dintre arădenii proeminenți ai anilor 1840-1880. A fost înnobilat la data de 3 martie 1845, când devenea și jude.
Daniel Lázár trecea la cele veșnice la vârsta de 88 de ani, în august 1888. Orașul i-a organizat funeralii oficiale, având în vedere nu averea pe care o dobândise, ci implicarea pe care a avut-o în administrarea Aradului. Deși nu a fost niciodată ales primar, a participat la deciziile cele mai importante pentru comunitate, fiind în cercul restrâns al decidenților.
Datorită reputației sale și aprecierii deosebite de care se bucura, după revoluția de la 1848 a primit la fiecare tură de alegeri locale câteva voturi ca primar, deși oficial nu își anunțase candidatura. Cum numărul de voturi creștea de la un scrutin la altul, Daniel Lázár a declarat, la un moment dat, într-un cerc de prieteni: „Dacă lucrurile continuă la fel, peste 100 de ani mă vedeți primar al Aradului, în ciuda voinței mele”.
Ziarele naționale, Fővárosi Lapok, Budapesti Hirlap, Ellenzék, Hirlap, Ország-Világ și ziarul arădean Arad és Vidéke au relatat pe larg despre decesul lui Daniel Lázár, rememorând două episoade emblematice ale vieții sale lungi și frumoase.
Primul se referea la un împrumut colosal pe care l-a promis unui prieten, chiar înainte de a afla că acesta intrase în faliment și nu va mai avea posibilitatea să îi returneze banii. Era vorba despre 40.000 de coroane, prețul unei case mari în centrul Aradului, la vremea respectivă. Lázár l-a chemat la el și i-a dat banii, chiar cu riscul de a nu îi mai recupera, pe principiul că prietenul la nevoie se cunoaște. Acest episod vorbește despre caracterul lui Lázár și omenia sa.
Ziarul Arad és Vidéke nota că bărbatul a fost mereu implicat în acte caritabile, că era sensibil la necazurile celor vulnerabili. Fire jovială, veselă, avea și o doză sănătoasă de autoironie, care îl ajuta să nu se ia prea mult în serios și să fie deschis la dialog, indiferent de statutul social al interlocutorului.
În perioada revoluției pașoptiste a făcut parte din comitetul de cinci persoane care a administrat Aradul. În această calitate a fost confruntat, alături de colegii săi, în toamna anului 1848, cu ultimatumul dat de Johann Berger von Nepomuk, comandantul cetății, de a jura credință împăratului, de a preda tunurile din oraș către garnizoana din Cetate și de a demobiliza trupele revoluționare anti-austriece de voluntari care se adunaseră la Arad. Comitetul de conducere a orașului era pus într-o situație dificilă, un cuvânt nepotrivit putând genera o escaladare sângeroasă a conflictului în oraș. Nimeni nu și-a asumat răspunderea pentru formularea unei poziții oficiale, până când Daniel Lázár s-a ridicat în picioare și a declarat următoarele: „În ce privește sentimentele noastre, suntem credincioși regelui nostru constituțional, investit prin lege; tunurile nu le putem preda garnizoanei arădene, pentru că le-am primit de la timișoreni; nici militarii nu îi putem împrăștia din oraș, noi, cetățeni pașnici, fiindcă ei au arme, iar noi, nu”.
Răspunsul diplomatic, în fapt un refuz la solicitările comandantului Cetății, a fost transmis pe cale oficială. Generalul Berger a dispus, în consecință, bombardarea Aradului, considerat oraș revoluționar ostil. Atitudinea lui Daniel Lázár a demonstrat nu doar curaj și diplomație, ci și patriotism local.
Un ultim episod proverbial al vieții sale s-a consumat chiar în preziua decesului, atunci când un prieten, venit la căpătâiul său, s-a interesat de la muribund cum o duce.
„Astăzi mi-e bine, sunt pe pământ, dar mâine voi fi sub el”, i-a răspuns Lázár într-un spirit de glumă. A murit cu demnitate, împăcat, ca unul care și-a adus contribuția nu doar la dezvoltarea sa personală, ci și a comunității din care s-a ridicat.
Era un arădean atât de popular că a fost votat (fără să vrea!) în cele mai multe campanii electorale pentru primăria Aradului. Dar a pierdut de fiecare dată. A luptat ca Aradul să iasă de sub influența austriacă și fost în comitetul de conducere al orașului în revoluția pașoptistă. Moșierul Daniel Lázár a fost unul dintre arădenii proeminenți ai anilor 1840-1880. A fost înnobilat la data de 3 martie 1845, când devenea și jude.
Daniel Lázár trecea la cele veșnice la vârsta de 88 de ani, în august 1888. Orașul i-a organizat funeralii oficiale, având în vedere nu averea pe care o dobândise, ci implicarea pe care a avut-o în administrarea Aradului. Deși nu a fost niciodată ales primar, a participat la deciziile cele mai importante pentru comunitate, fiind în cercul restrâns al decidenților.
Datorită reputației sale și aprecierii deosebite de care se bucura, după revoluția de la 1848 a primit la fiecare tură de alegeri locale câteva voturi ca primar, deși oficial nu își anunțase candidatura. Cum numărul de voturi creștea de la un scrutin la altul, Daniel Lázár a declarat, la un moment dat, într-un cerc de prieteni: „Dacă lucrurile continuă la fel, peste 100 de ani mă vedeți primar al Aradului, în ciuda voinței mele”.
Ziarele naționale, Fővárosi Lapok, Budapesti Hirlap, Ellenzék, Hirlap, Ország-Világ și ziarul arădean Arad és Vidéke au relatat pe larg despre decesul lui Daniel Lázár, rememorând două episoade emblematice ale vieții sale lungi și frumoase.
Primul se referea la un împrumut colosal pe care l-a promis unui prieten, chiar înainte de a afla că acesta intrase în faliment și nu va mai avea posibilitatea să îi returneze banii. Era vorba despre 40.000 de coroane, prețul unei case mari în centrul Aradului, la vremea respectivă. Lázár l-a chemat la el și i-a dat banii, chiar cu riscul de a nu îi mai recupera, pe principiul că prietenul la nevoie se cunoaște. Acest episod vorbește despre caracterul lui Lázár și omenia sa.
Ziarul Arad és Vidéke nota că bărbatul a fost mereu implicat în acte caritabile, că era sensibil la necazurile celor vulnerabili. Fire jovială, veselă, avea și o doză sănătoasă de autoironie, care îl ajuta să nu se ia prea mult în serios și să fie deschis la dialog, indiferent de statutul social al interlocutorului.
În perioada revoluției pașoptiste a făcut parte din comitetul de cinci persoane care a administrat Aradul. În această calitate a fost confruntat, alături de colegii săi, în toamna anului 1848, cu ultimatumul dat de Johann Berger von Nepomuk, comandantul cetății, de a jura credință împăratului, de a preda tunurile din oraș către garnizoana din Cetate și de a demobiliza trupele revoluționare anti-austriece de voluntari care se adunaseră la Arad. Comitetul de conducere a orașului era pus într-o situație dificilă, un cuvânt nepotrivit putând genera o escaladare sângeroasă a conflictului în oraș. Nimeni nu și-a asumat răspunderea pentru formularea unei poziții oficiale, până când Daniel Lázár s-a ridicat în picioare și a declarat următoarele: „În ce privește sentimentele noastre, suntem credincioși regelui nostru constituțional, investit prin lege; tunurile nu le putem preda garnizoanei arădene, pentru că le-am primit de la timișoreni; nici militarii nu îi putem împrăștia din oraș, noi, cetățeni pașnici, fiindcă ei au arme, iar noi, nu”.
Răspunsul diplomatic, în fapt un refuz la solicitările comandantului Cetății, a fost transmis pe cale oficială. Generalul Berger a dispus, în consecință, bombardarea Aradului, considerat oraș revoluționar ostil. Atitudinea lui Daniel Lázár a demonstrat nu doar curaj și diplomație, ci și patriotism local.
Un ultim episod proverbial al vieții sale s-a consumat chiar în preziua decesului, atunci când un prieten, venit la căpătâiul său, s-a interesat de la muribund cum o duce.
„Astăzi mi-e bine, sunt pe pământ, dar mâine voi fi sub el”, i-a răspuns Lázár într-un spirit de glumă. A murit cu demnitate, împăcat, ca unul care și-a adus contribuția nu doar la dezvoltarea sa personală, ci și a comunității din care s-a ridicat.
4.756 ron
4.194 ron
