De ce trăim ... atât de puțin ? De ce mor copiii... înaintea părinților ? De ce-i plângem... atât de intens... pe cei care au încheiat o cursă fără consimțământul lor? Gândurile unei mame... și nu numai... îi macină adâncul ființei oricâte ori se deplasează spre aceeași destinație, anostă pentru unii, înfricoșătoare pentru alții, dar, pentru mulți dintre noi, crudă, nedreaptă, surdă, glaciară...
Pe drumul ei încearcă de fiecare dată să găsească răspunsuri la o enigmă nemiloasă în legătură, nu cu destinația, ci cu momentul sosirii: DE CE ATÂT DE REPEDE? Cine și de ce trage sforile? Dacă ar fi o lecție de învățat, de ce sunt așezați de multe ori părinții pe bancă? Să fie omul specia ajunsă la cel mai înalt nivel al inteligenței, dar aflată pe un taler al existenței mult inferior față de multe alte specii? Dacă evoluția ( așa cum susțin unii) ajunge la un astfel de apogeu, atunci prețul rațiunii va ajunge o monedă ieftină, ieșită din uz, în balanța vieții efemere.
Cam la aceeași oră, cu aceeași resemnare, având în portofel aceeași sumă, această doamnă cu o forță de invidiat, dar stoarsă până la extremis de amintirile fiului ce l-a alăptat cu tandrețe, prevăzându-i un viitor promițător în rândurile celor care aveau menirea să-i salveze pe semeni, se îndreaptă spre locul unde ultima oară i-a văzut umbra, nu lumina realizărilor de om harnic, i-a mirosit hainele nu de ginere, ci de actor pe ultima scenă, i-a privit ochii închiși nu de oboseală, ci a unui somn îndelungat.
Îi plăcea munca. Gărzile de noapte îi rodeau treptat din firul existenței în timp ce-și cheltuia energia salvându-i pe alții din ghearele întunericului adânc. Pasiunea de a-i vindeca pe semeni, împletită cu dorința de perfecționare i-au devenit noroiul mișcător în care s-a scufundat până la epuizare. Curmarea unui viitor promițător pe acest pristol al muncii excesive i-au oferit un loc greu de acceptat acoperit de domul amintirilor unei mame îndurate. Unei persoane lovită de astfel de tragedii, i-ar fi greu să-și umple toiagul zilnic cu alte experiențe, de data aceasta cu un alt caracter elegiac, desprinse din atitudinea unui personaj comunitar secundar ce-i trădează încrederea pozând fals într-o victimă a sistemului, și profitând de generozitatea ei. Așa i s-a întâmplat, de câteva ori.
De ce trăim...atât de puțin? O întrebare cu multe răspunsuri contradictorii, unele cu argumente iraționale prin care se aruncă pe umerii unei divinități sau a unui destin misterios cauza încetării din viață, altele cu concluzii banale prin care explicația perpetuării speciei include un așa-zis firesc al acestei realității. Alte raționamente înfricoșătoare pun pe seama plătirii unei polițe de natură morală din partea unei rude cu un mod de viață ilicit ce a trăit undeva în umbra arborelui genealogic. E un zid acceptat de majoritate, de neînțeles pentru cei ce contemplă frumusețea vieții, deplâns în literatură și banalizat în biologie și cu păreri antagonice în legătură cu ce ar fi ”dincolo”.
Mi-aduc aminte de întrebarea plină de substanță pusă de un personaj al cărții cu cel mai mare tiraj de pe pământ, și care a trăit în antreul erei contemporane: " Dacă omul moare, poate el trăi din nou?"
Respect pentru bărbăția ei, și pentru cei care îndură similar realități cu un astfel de scenariu. Nu i-am văzut lacrimi pe obraz, dar asta nu înseamnă că izvorul suferinței i-a secat. Am întrebat-o dacă mergem la aceeași destinație. Ea spune că toți vom merge la un moment dat la aceeași destinație. Ce realitate crudă! Până când? Mă uit în sus și sunt convins că răspunsul există. Trebuie doar căutat unde trebuie.
Stelian Deaconu – taximetrist prozator
foto: pixabay.com
De ce trăim ... atât de puțin ? De ce mor copiii... înaintea părinților ? De ce-i plângem... atât de intens... pe cei care au încheiat o cursă fără consimțământul lor? Gândurile unei mame... și nu numai... îi macină adâncul ființei oricâte ori se deplasează spre aceeași destinație, anostă pentru unii, înfricoșătoare pentru alții, dar, pentru mulți dintre noi, crudă, nedreaptă, surdă, glaciară...
Pe drumul ei încearcă de fiecare dată să găsească răspunsuri la o enigmă nemiloasă în legătură, nu cu destinația, ci cu momentul sosirii: DE CE ATÂT DE REPEDE? Cine și de ce trage sforile? Dacă ar fi o lecție de învățat, de ce sunt așezați de multe ori părinții pe bancă? Să fie omul specia ajunsă la cel mai înalt nivel al inteligenței, dar aflată pe un taler al existenței mult inferior față de multe alte specii? Dacă evoluția ( așa cum susțin unii) ajunge la un astfel de apogeu, atunci prețul rațiunii va ajunge o monedă ieftină, ieșită din uz, în balanța vieții efemere.
Cam la aceeași oră, cu aceeași resemnare, având în portofel aceeași sumă, această doamnă cu o forță de invidiat, dar stoarsă până la extremis de amintirile fiului ce l-a alăptat cu tandrețe, prevăzându-i un viitor promițător în rândurile celor care aveau menirea să-i salveze pe semeni, se îndreaptă spre locul unde ultima oară i-a văzut umbra, nu lumina realizărilor de om harnic, i-a mirosit hainele nu de ginere, ci de actor pe ultima scenă, i-a privit ochii închiși nu de oboseală, ci a unui somn îndelungat.
Îi plăcea munca. Gărzile de noapte îi rodeau treptat din firul existenței în timp ce-și cheltuia energia salvându-i pe alții din ghearele întunericului adânc. Pasiunea de a-i vindeca pe semeni, împletită cu dorința de perfecționare i-au devenit noroiul mișcător în care s-a scufundat până la epuizare. Curmarea unui viitor promițător pe acest pristol al muncii excesive i-au oferit un loc greu de acceptat acoperit de domul amintirilor unei mame îndurate. Unei persoane lovită de astfel de tragedii, i-ar fi greu să-și umple toiagul zilnic cu alte experiențe, de data aceasta cu un alt caracter elegiac, desprinse din atitudinea unui personaj comunitar secundar ce-i trădează încrederea pozând fals într-o victimă a sistemului, și profitând de generozitatea ei. Așa i s-a întâmplat, de câteva ori.
De ce trăim...atât de puțin? O întrebare cu multe răspunsuri contradictorii, unele cu argumente iraționale prin care se aruncă pe umerii unei divinități sau a unui destin misterios cauza încetării din viață, altele cu concluzii banale prin care explicația perpetuării speciei include un așa-zis firesc al acestei realității. Alte raționamente înfricoșătoare pun pe seama plătirii unei polițe de natură morală din partea unei rude cu un mod de viață ilicit ce a trăit undeva în umbra arborelui genealogic. E un zid acceptat de majoritate, de neînțeles pentru cei ce contemplă frumusețea vieții, deplâns în literatură și banalizat în biologie și cu păreri antagonice în legătură cu ce ar fi ”dincolo”.
Mi-aduc aminte de întrebarea plină de substanță pusă de un personaj al cărții cu cel mai mare tiraj de pe pământ, și care a trăit în antreul erei contemporane: " Dacă omul moare, poate el trăi din nou?"
Respect pentru bărbăția ei, și pentru cei care îndură similar realități cu un astfel de scenariu. Nu i-am văzut lacrimi pe obraz, dar asta nu înseamnă că izvorul suferinței i-a secat. Am întrebat-o dacă mergem la aceeași destinație. Ea spune că toți vom merge la un moment dat la aceeași destinație. Ce realitate crudă! Până când? Mă uit în sus și sunt convins că răspunsul există. Trebuie doar căutat unde trebuie.
Stelian Deaconu – taximetrist prozator
foto: pixabay.com
4.756 ron
4.194 ron
