Notă: Simetriile plasează viața între ideal și fapt, între aspirații și posibilități, între dorințe și necesități, între teatru și realitate, creând astfel o schiță completă a existenței, ce poate fi colorată ulterior cu detaliile, apărute sau alese, de pe traseu.
Ecoul unei întrebări puse în mediul social revine periodic, după ce se lovește ritmic de peretele indiferenței, pierzând din intensitate în timp ce cade în abisul uitării, dar așteaptă totuși un răspuns din partea unui juriu imaginar, sau virtual: „cum arăt?”. Gândul, potrivit căruia propria imagine reprezintă parafa acceptării din partea unei comunități sau elite, determină o persoană nesigură pe ea să se refugieze în spatele eforturilor, uneori inumane, de a-și sculpta naturalețea pe un piedestal efemer. Cui i se adresează întrebarea: celor care oricum îi aclamă? celor de la care vor câștiga admirație? celor care le reprimă ascensiunea?
Narcisismul transmite noțiunea unui blestem, fiindcă se clădește pe o pedeapsă în a repeta irațional, fără discernământ, ideea de admirație a propriului ego. Cu cât își declara dragostea lui însuși, Narcis își hrănea involuntar, subiectiv, convingerea că nimeni nu-i egala chipul angelic...așa cum se observa el. În realitate, acest efort mental se confundă cu fuga unui cățel în jurul propriei cozi, risipind energie, crezând în același timp că-i miroase o pradă unică. Picături de aprecieri, șablonate sub forma unui deget ridicat, le inundă inima celor care se simt excelent când le sunt urmărite faptele de vitejie. La prima asanare, vor rămâne, cel mai probabil, cu realitatea singurătății. La următoarea schimbare de decor, Mecca frumuseții, la care a râvnit cu atâta efort, dispare în praful deșertului în timp.
Una este să îți exprimi benevol aprecierea pentru calitățile unei persoane ce o fac atrăgătoare, și alta este să tragi de mânecă pe cineva pentru a nu ți le trece cu vederea. Schimbarea forțată a unei imagini de suprafață cu mijloace moderne poate fi apreciată pe moment de unii, dar nu-i poți păcăli pe alții cu simțul mirosului de la mare distanță foarte dezvoltat. Naturalețea unui chip șchioapătă în cârja unei reprezentări artificiale, chiar dacă s-ar polei cu aplauze. Pe de altă parte, dacă reflecția unor realizări personale se regăsește în unele promisiuni realiste, împlinite ulterior, reputația de oameni de încredere conturează un tablou atrăgător. Astfel de obiective se oglindesc doar în luciul faptelor întreprinse până atunci. Restul este ceață.
Natura nu se coboară la nivelul unui schimb de valută ieftină. Modelul apartenenței la un întreg ecosistem, caracterul neschimbător al reliefului ce ne-ar povesti o perioadă îndelungată la câte i-a fost hărăzit să vadă și să audă, toate acestea ne-ar fi suficient să înțelegem că, mai importantă decât îmbrăcămintea sezonieră plină de culori și mirosuri atrăgătoare, sunt zăcămintele de minereuri prețioase ale personalității noastre. Pe acestea ar trebui să le arătăm publicului, chiar dacă ar trebui căutate în mâlul imperfecțiunii umane. Dezinvoltura, exuberanța conduitei unora, care își fac simțită prezența prin nenumărate acțiuni imorale, strigă într-o intersecție aglomerată cu ocupațiile zilnice mai mult și mai strident decât trecătorul obișnuit ce-și târăște normalul fără prea multe referințe. Sunetul strident al acestor mașinații zgârie orice timpan, dar pășitul agale, firav și încet al unei personalități îmbrăcate cu calități deosebite va surprinde plăcut un trecător sensibil la puritate morală.
În Grecia antică, într-un oraș cu un comerț înfloritor, cu o populație formată din diverse rase, unii locuitori obișnuiau să „se laude cu înfățișarea, nu cu ceea ce este în inimă”, potrivit cu ceea ce un musafir a scris într-o carte citită și azi de mulți iubitori ai adevărului.
Așadar, în locul întrebării „cum arăt?” , ar fi potrivit să-i facem loc alteia, la care să-mi răspund în primul rând personal: „cine sunt cu adevărat?”
De altfel, această întrebare ar fi subiectul unei alte cugetări.
Stelian Deaconu – taximetrist prozator
Notă: Simetriile plasează viața între ideal și fapt, între aspirații și posibilități, între dorințe și necesități, între teatru și realitate, creând astfel o schiță completă a existenței, ce poate fi colorată ulterior cu detaliile, apărute sau alese, de pe traseu.
Ecoul unei întrebări puse în mediul social revine periodic, după ce se lovește ritmic de peretele indiferenței, pierzând din intensitate în timp ce cade în abisul uitării, dar așteaptă totuși un răspuns din partea unui juriu imaginar, sau virtual: „cum arăt?”. Gândul, potrivit căruia propria imagine reprezintă parafa acceptării din partea unei comunități sau elite, determină o persoană nesigură pe ea să se refugieze în spatele eforturilor, uneori inumane, de a-și sculpta naturalețea pe un piedestal efemer. Cui i se adresează întrebarea: celor care oricum îi aclamă? celor de la care vor câștiga admirație? celor care le reprimă ascensiunea?
Narcisismul transmite noțiunea unui blestem, fiindcă se clădește pe o pedeapsă în a repeta irațional, fără discernământ, ideea de admirație a propriului ego. Cu cât își declara dragostea lui însuși, Narcis își hrănea involuntar, subiectiv, convingerea că nimeni nu-i egala chipul angelic...așa cum se observa el. În realitate, acest efort mental se confundă cu fuga unui cățel în jurul propriei cozi, risipind energie, crezând în același timp că-i miroase o pradă unică. Picături de aprecieri, șablonate sub forma unui deget ridicat, le inundă inima celor care se simt excelent când le sunt urmărite faptele de vitejie. La prima asanare, vor rămâne, cel mai probabil, cu realitatea singurătății. La următoarea schimbare de decor, Mecca frumuseții, la care a râvnit cu atâta efort, dispare în praful deșertului în timp.
Una este să îți exprimi benevol aprecierea pentru calitățile unei persoane ce o fac atrăgătoare, și alta este să tragi de mânecă pe cineva pentru a nu ți le trece cu vederea. Schimbarea forțată a unei imagini de suprafață cu mijloace moderne poate fi apreciată pe moment de unii, dar nu-i poți păcăli pe alții cu simțul mirosului de la mare distanță foarte dezvoltat. Naturalețea unui chip șchioapătă în cârja unei reprezentări artificiale, chiar dacă s-ar polei cu aplauze. Pe de altă parte, dacă reflecția unor realizări personale se regăsește în unele promisiuni realiste, împlinite ulterior, reputația de oameni de încredere conturează un tablou atrăgător. Astfel de obiective se oglindesc doar în luciul faptelor întreprinse până atunci. Restul este ceață.
Natura nu se coboară la nivelul unui schimb de valută ieftină. Modelul apartenenței la un întreg ecosistem, caracterul neschimbător al reliefului ce ne-ar povesti o perioadă îndelungată la câte i-a fost hărăzit să vadă și să audă, toate acestea ne-ar fi suficient să înțelegem că, mai importantă decât îmbrăcămintea sezonieră plină de culori și mirosuri atrăgătoare, sunt zăcămintele de minereuri prețioase ale personalității noastre. Pe acestea ar trebui să le arătăm publicului, chiar dacă ar trebui căutate în mâlul imperfecțiunii umane. Dezinvoltura, exuberanța conduitei unora, care își fac simțită prezența prin nenumărate acțiuni imorale, strigă într-o intersecție aglomerată cu ocupațiile zilnice mai mult și mai strident decât trecătorul obișnuit ce-și târăște normalul fără prea multe referințe. Sunetul strident al acestor mașinații zgârie orice timpan, dar pășitul agale, firav și încet al unei personalități îmbrăcate cu calități deosebite va surprinde plăcut un trecător sensibil la puritate morală.
În Grecia antică, într-un oraș cu un comerț înfloritor, cu o populație formată din diverse rase, unii locuitori obișnuiau să „se laude cu înfățișarea, nu cu ceea ce este în inimă”, potrivit cu ceea ce un musafir a scris într-o carte citită și azi de mulți iubitori ai adevărului.
Așadar, în locul întrebării „cum arăt?” , ar fi potrivit să-i facem loc alteia, la care să-mi răspund în primul rând personal: „cine sunt cu adevărat?”
De altfel, această întrebare ar fi subiectul unei alte cugetări.
Stelian Deaconu – taximetrist prozator
4.756 ron
4.194 ron
