Ce este timpul? Un eter glazurat cu migala unui cofetar iscusit, care ne întinde pe platoul vieții delicatese-surpriză, din care ne putem alege gustul unui scop nobil într-un univers plin cu oportunități.
Acul se învârte lent pe cadranul existenței, dar iuțeala cu care își șterge urma arhivează amintiri ce pot îmbrăca lecții de referință. Deși această lamelă firavă reprezintă doar o unitate de măsură, condiția umană a ajuns prizonieră în spatele gratiilor atemporale atunci când rațiunea alege să nu admită o altă înțelegere a rostului ciclului derulat în mod constant.
Cât de important este timpul?
Deși apariția oricărei vietăți poate produce bucurii, așteptări, responsabilități, dezamăgiri, vise, mai mult sau mai puțin, împlinite, timpul exista deja. Creșterea unui organism, ce implică, nu de puține ori, dezvoltarea sa într-un anumit mediu, contribuie în realitate la apariția unei alte borne pe axa timpului. Cum ar fi, însă, viața fără existența timpului? Fiecare dintre noi am fi apărut probabil instantaneu sau...mult întârziați, cu particularități indescifrabile ale funcțiilor organismului, plantele ar înflori înainte de apariția fructelor, iar gustul ar fi fost confundat cu poluarea. Nu doar că am lucra fără a primi o răsplată binemeritată, dar am inversa ordinea drepturilor cu cea a obligațiilor, generând o lume aflată în permanență la o intersecție de așteptări. Nimeni nu se va întreba "ce urmează?", nimeni nu s-ar fi întrebat "când?".
Cum măsurăm timpul?
Datorită profesiei aud o întrebare, frecvent întâlnită, adresată cu un ton disperat nu de puține ori, când cineva urmează să finalizeze o acțiune într-o perioadă limitată, sau pusă din curiozitate cu un glas liniștit, după caz, și anume: "cât este ceasul?". Răspunsul poate reprezenta o cotitură în viață, în funcție de contextul în care se află, atât cel care întreabă, cât și cel care răspunde. Fixarea unei ore în propriul program poate reprezenta singura cheie ce deschide ușa către un viitor mult așteptat: interviul la un loc de muncă, întâlnirea cu o persoană importantă, mijlocul de transport care te conduce la destinația mult dorită, salvarea unei persoane dintr-o situație aflată în cumpănă, ș.a.m.d. În astfel de cazuri, orice secundă întârziată poate deveni un căluș ce curmă strigătul unei aspirații realiste.
Alții măsoară timpul în alte dimensiuni. De exemplu, indiferent de vârstă, se gândesc în acest fel: "ce am realizat până acum?". Proiectele personale sau comunitare în ce privește infrastructura, implicarea în educație prin natura profesiei sau asumarea unor responsabilități în calitate de părinți, invenții ce îmbunătățesc condițiile de viață, acestea și multe altele, constituie criterii de măsurare, nu a debitului, sau a vitezei cu care fluviul întregii noastre existențe curge pe albia timpului, ci a valorilor. Așadar, timpul nu reprezintă doar suma momentelor, ci înțelegerea semnificației lor. Deoarece realizările nu pot fi echivalate în secunde, bucuriile nu pot fi limitate în ore, iar dezamăgirile nu vor fi risipite în zile, orarul nostru imprimă o rutină presărată cu confuzii, a căror înțelegere vine... sau întârzie... în funcție de cronometrul interior. Întârzierea, amânarea, sau anularea nu sunt caracteristici ale timpului, ci ale celor care-l interpretează.
Ce se află în spatele ( în afara ) timpului?
Răspunsul, fără o argumentare științifică, conduce la un singur cuvânt: nimic, adică nimic de însușit, nimic de interpretat, nimic de soluționat. Deoarece timpul reprezintă un factor pe care nimeni nu-l poate contesta, viața insubordonată lui constituie baza unor reacții necontrolate. Așadar, când pășești pe o glie moștenită fără a lua în considerare urmele scrijelite în lutul vremii de generațiile anterioare, când aluneci spre incertitudine prin văile întunecate ale opiniilor legate de origini, când pierzi din vedere realitatea, considerând-o a fi un cumul de interese ascunse sau neînțelese, s-ar putea să fii înclinat a crede că te asemeni cu un asteroid ce interacționează cu o suprafață planetară în afara propriei voințe. În urma impactului cu descoperirea adevărului, craterul rezultat va scoate în evidență interferența unui corp solid, încărcat de mistere, cu vârfurile ascuțite ale accepțiunii că veracitatea reprezintă o constantă a intelectului uman. Timpul reprezintă învelișul care acoperă, sau scoate la lumină, ceea ce omul refuză, sau acceptă, adică faptul de a-i lega interacțiunea cu mediul.
Ce urme lasă timpul?
Prezentul, nu este decât viitorul a ceea ce s-a întâmplat până atunci, și, tot prezentul, reprezintă trecutul a ceea va urma. Între limitele invizibile ale trecutului și viitorului, evenimentele contemporane scriu o pagină din existența noastră și influențează cursul întâmplărilor ulterioare. Nici vântul nu poate sculpta o stâncă atât de evident, nici râul nu poate scobi în albie atât de profund, așa cum timpul sapă în pietrele trecutului mesaje adresate posterității. Deciziile pot influența destine, cuvintele pot influența spiritul, realizările dau o direcție progresului, dar timpul, care le va contopi pe toate, va selecta doar valori eterne. Fiecare element, aflat în mișcare, imprimă pe retina vieții semnele realității, care apare, până la urmă, într-o lumină indubitabilă. Timpul iartă, dar nu scutește.
Ar trebui respectat? Cum?
Deoarece aprecierea este strâns legată de valori nepieritoare, timpul profitat la maxim constituie un reper în derularea diverselor virtuți. Sau, dacă am privi irosirea timpului ca o pierdere, câștigul va veni ca un efect inerent prin însușirea lecției transmise. Timpul poate fi apreciat, nu din perspectiva caracterului efemer, ci din prisma interacțiunii cu locul desfășurării unor episoade din viață. A așeza într-un raft al rentabilității un astfel de element indispensabil al mișcării universale, constituie o recunoaștere a direcției și ritmului cu care suntem îndrumați în mod normal.
Așadar, suntem stăpâni pe timpul nostru, într-o anumită măsură, doar când ne alegem obiectivele, devenim stăpâni pe orarul altora, când le programăm activitatea, dar nu putem controla ritmul universal, fiindcă acesta are deja o altă cadență.
Într-un vechi manuscris, un scriitor care a studiat și semnificația evenimentelor mondiale a fost ajutat să transmită viitoarelor generații cum ar trebui privit în mod individual acest cadou fără seamăn, și anume, folosindu-l cât mai bine. Deci, să nu permitem ca deliciile unei vieți pline de sens să expire, lăsând ca ocupațiile fără noimă să ne umple viața.
Dacă ar fi să-l stăpânim...
de Stelian Deaconu – taximetrist prozator
Ce este timpul? Un eter glazurat cu migala unui cofetar iscusit, care ne întinde pe platoul vieții delicatese-surpriză, din care ne putem alege gustul unui scop nobil într-un univers plin cu oportunități.
Acul se învârte lent pe cadranul existenței, dar iuțeala cu care își șterge urma arhivează amintiri ce pot îmbrăca lecții de referință. Deși această lamelă firavă reprezintă doar o unitate de măsură, condiția umană a ajuns prizonieră în spatele gratiilor atemporale atunci când rațiunea alege să nu admită o altă înțelegere a rostului ciclului derulat în mod constant.
Cât de important este timpul?
Deși apariția oricărei vietăți poate produce bucurii, așteptări, responsabilități, dezamăgiri, vise, mai mult sau mai puțin, împlinite, timpul exista deja. Creșterea unui organism, ce implică, nu de puține ori, dezvoltarea sa într-un anumit mediu, contribuie în realitate la apariția unei alte borne pe axa timpului. Cum ar fi, însă, viața fără existența timpului? Fiecare dintre noi am fi apărut probabil instantaneu sau...mult întârziați, cu particularități indescifrabile ale funcțiilor organismului, plantele ar înflori înainte de apariția fructelor, iar gustul ar fi fost confundat cu poluarea. Nu doar că am lucra fără a primi o răsplată binemeritată, dar am inversa ordinea drepturilor cu cea a obligațiilor, generând o lume aflată în permanență la o intersecție de așteptări. Nimeni nu se va întreba "ce urmează?", nimeni nu s-ar fi întrebat "când?".
Cum măsurăm timpul?
Datorită profesiei aud o întrebare, frecvent întâlnită, adresată cu un ton disperat nu de puține ori, când cineva urmează să finalizeze o acțiune într-o perioadă limitată, sau pusă din curiozitate cu un glas liniștit, după caz, și anume: "cât este ceasul?". Răspunsul poate reprezenta o cotitură în viață, în funcție de contextul în care se află, atât cel care întreabă, cât și cel care răspunde. Fixarea unei ore în propriul program poate reprezenta singura cheie ce deschide ușa către un viitor mult așteptat: interviul la un loc de muncă, întâlnirea cu o persoană importantă, mijlocul de transport care te conduce la destinația mult dorită, salvarea unei persoane dintr-o situație aflată în cumpănă, ș.a.m.d. În astfel de cazuri, orice secundă întârziată poate deveni un căluș ce curmă strigătul unei aspirații realiste.
Alții măsoară timpul în alte dimensiuni. De exemplu, indiferent de vârstă, se gândesc în acest fel: "ce am realizat până acum?". Proiectele personale sau comunitare în ce privește infrastructura, implicarea în educație prin natura profesiei sau asumarea unor responsabilități în calitate de părinți, invenții ce îmbunătățesc condițiile de viață, acestea și multe altele, constituie criterii de măsurare, nu a debitului, sau a vitezei cu care fluviul întregii noastre existențe curge pe albia timpului, ci a valorilor. Așadar, timpul nu reprezintă doar suma momentelor, ci înțelegerea semnificației lor. Deoarece realizările nu pot fi echivalate în secunde, bucuriile nu pot fi limitate în ore, iar dezamăgirile nu vor fi risipite în zile, orarul nostru imprimă o rutină presărată cu confuzii, a căror înțelegere vine... sau întârzie... în funcție de cronometrul interior. Întârzierea, amânarea, sau anularea nu sunt caracteristici ale timpului, ci ale celor care-l interpretează.
Ce se află în spatele ( în afara ) timpului?
Răspunsul, fără o argumentare științifică, conduce la un singur cuvânt: nimic, adică nimic de însușit, nimic de interpretat, nimic de soluționat. Deoarece timpul reprezintă un factor pe care nimeni nu-l poate contesta, viața insubordonată lui constituie baza unor reacții necontrolate. Așadar, când pășești pe o glie moștenită fără a lua în considerare urmele scrijelite în lutul vremii de generațiile anterioare, când aluneci spre incertitudine prin văile întunecate ale opiniilor legate de origini, când pierzi din vedere realitatea, considerând-o a fi un cumul de interese ascunse sau neînțelese, s-ar putea să fii înclinat a crede că te asemeni cu un asteroid ce interacționează cu o suprafață planetară în afara propriei voințe. În urma impactului cu descoperirea adevărului, craterul rezultat va scoate în evidență interferența unui corp solid, încărcat de mistere, cu vârfurile ascuțite ale accepțiunii că veracitatea reprezintă o constantă a intelectului uman. Timpul reprezintă învelișul care acoperă, sau scoate la lumină, ceea ce omul refuză, sau acceptă, adică faptul de a-i lega interacțiunea cu mediul.
Ce urme lasă timpul?
Prezentul, nu este decât viitorul a ceea ce s-a întâmplat până atunci, și, tot prezentul, reprezintă trecutul a ceea va urma. Între limitele invizibile ale trecutului și viitorului, evenimentele contemporane scriu o pagină din existența noastră și influențează cursul întâmplărilor ulterioare. Nici vântul nu poate sculpta o stâncă atât de evident, nici râul nu poate scobi în albie atât de profund, așa cum timpul sapă în pietrele trecutului mesaje adresate posterității. Deciziile pot influența destine, cuvintele pot influența spiritul, realizările dau o direcție progresului, dar timpul, care le va contopi pe toate, va selecta doar valori eterne. Fiecare element, aflat în mișcare, imprimă pe retina vieții semnele realității, care apare, până la urmă, într-o lumină indubitabilă. Timpul iartă, dar nu scutește.
Ar trebui respectat? Cum?
Deoarece aprecierea este strâns legată de valori nepieritoare, timpul profitat la maxim constituie un reper în derularea diverselor virtuți. Sau, dacă am privi irosirea timpului ca o pierdere, câștigul va veni ca un efect inerent prin însușirea lecției transmise. Timpul poate fi apreciat, nu din perspectiva caracterului efemer, ci din prisma interacțiunii cu locul desfășurării unor episoade din viață. A așeza într-un raft al rentabilității un astfel de element indispensabil al mișcării universale, constituie o recunoaștere a direcției și ritmului cu care suntem îndrumați în mod normal.
Așadar, suntem stăpâni pe timpul nostru, într-o anumită măsură, doar când ne alegem obiectivele, devenim stăpâni pe orarul altora, când le programăm activitatea, dar nu putem controla ritmul universal, fiindcă acesta are deja o altă cadență.
Într-un vechi manuscris, un scriitor care a studiat și semnificația evenimentelor mondiale a fost ajutat să transmită viitoarelor generații cum ar trebui privit în mod individual acest cadou fără seamăn, și anume, folosindu-l cât mai bine. Deci, să nu permitem ca deliciile unei vieți pline de sens să expire, lăsând ca ocupațiile fără noimă să ne umple viața.
Dacă ar fi să-l stăpânim...
de Stelian Deaconu – taximetrist prozator
4.756 ron
4.194 ron
