Îți controlează tempoul fără niciun drept de apel, te obligă să-ți oprești bolidul indiferent de reputația dobândită într-o societate schimbătoare, îți macină nervii pe toată perioada de așteptare devenind spontan un șef tăcut, chiar dacă pentru câteva minute zilnic, dar și îți ridică moralul când ne permite alergarea spre destinație.
Despre cine vorbim? Cine îndrăznește să ne controleze viața în acest mod? Ce lecții ne transmite? Indiferent că trăim într-un oraș mediu, sau într-o metropolă, că folosim din plin mijloace de transport personale sau în comun, ori că ne deplasăm pe propriile forțe, că vrem să ajungem rapid într-o anumită locație, intersecțiile sunt păzite strașnic și direcționate cu strictețe de culorile țipătoare (uneori însoțite de sunete specifice) ale SEMAFORULUI ( chiar dacă nu vorbim doar de el, prin extensie ne gândim la orice semn a cărui menire ne dictează o anumită conduită la interacțiunea dintre sensuri).
Într-o după-amiază obișnuită, o doamnă chipeșă a făcut o remarcă plină de substrat după ce am reușit să trec de câteva dintre acestea pe culoarea verde, cu un zâmbet sincer în glas: "Bucuria asta ne-a mai rămas în viață domnul meu, să prindem verde la semafor". Deși nu știa că mi-a servit cu onestitate, și-i mulțumesc pentru asta, un subiect de reflexie, am considerat remarca o temă cu implicații profunde.
Blamat de gurile celor grăbiți, ignorat de cei indiferenți, ascultat de elevi silitori în timpul orelor de curs sau privit cu ochi de vultur de candidații la examenul auto, dar și zărit cu obișnuință de băbuța ce urmează să traverseze zona de trafic intens cu bagajul de experiență din spatele gârbovit de ani, și cu mult interes de curiozitatea unui prunc ce d-abia face cunoștință cu el, semaforul reprezintă autoritatea supremă (cu unele excepții) ce ne stabilește cadența deplasării, ordinea sensului unei migrații, permisiunea unui alt participant în viață să treacă pe partea ce-i revine de drept.
Când comportamentul uman devine obedient unui semafor lăuntric cu roșu pe intenția de a călca în picioare demnitatea celuilalt, vom evita accidente precum rănirea orgoliului unui semen prin cuvinte accelerate de ambiția stăpânirii sau prin lezarea mobilului unei acțiuni. În acest fel, îi permitem celuilalt participant la traficul din societate să treacă liniștit pe verdele unei exprimări amabile, salutabile în timp ce-și pornește mijloacele îndeplinirii unei responsabilități. La intersecția unor păreri, generații, mentalități suntem egali, și înțelept ar fi doar să ne așteptăm rândul fără a ne aclama nemulțumirea întotdeauna apăsând pe goarna furiei.
Am fost întrebat uneori de ce culoarea roșie ține atât de mult (niciodată de ce verdele persistă pe un segment de drum). Deși această nerăbdare îi determină pe unii bravi să apese prematur pe accelerația formării de opinie trecând peste timpul de așteptare prestabilit ce contribuie la o anumită ordine, obiceiul este minimalizat de lipsa aprecierii față de dreptul unui semen de a trăi cel puțin la fel de mult. În realitate, staționarea în acest context, ca și reflexia înainte de luarea unor decizii importante, reprezintă nu o pierdere de timp, ci un câștig enorm în ce privește rezultatele: foloase pe termen lung cum ar fi prețuirea existenței noastre, calcularea avantajelor sau dezavantajelor. De altfel, azi poți fi pe roșu, mâine pe verde. Asta face parte din mersul nostru. Pentru o persoană imobilizată, acestea ar fi un deziderat intangibil.
Așadar, semaforul nu ne dictează alegerile, ci ne orientează cadrul în care ne aflăm, nu ne obstrucționează deplasarea, ci ne-o încadrează într-un ritm global. Am putea profita de timpul respectiv pentru a fi atenți la vecinul ce se oprește tăcut lângă noi cuprins de gânduri, frământări sau la celălalt care se bucură de ambientul muzical. În acest fel, vom uita că am fost șicanați de un tânăr rebel, de un bătrânel neglijent, de o doamnă neatentă, fiindcă și conduita noastră imperfectă ar putea fi un subiect de iritare pentru alții la un moment dat.
Deși verdele îți conferă satisfacția trecerii prin viață cu peripețiile ei, roșul îți aduce satisfacția meditării la realizările de până acum. Existența noastră va fi marcată întotdeauna de verdele ce ne permite trecerea și, odată cu ea, consumarea unei energii psihice sau emoționale, dar și de roșul aprins al întreruperii unor activități, contribuind la înmagazinarea unei bune dispoziții pentru ceea ce ne așteaptă. Deoarece mulți semeni își exprimă regretul pentru o societate demult apusă, un mare înțelept din vremurile străvechi i-ar pus o întrebare plină de substanță ca subiect de cugetare: Nu zice: „Cum se face că zilele de odinioară au fost mai bune decât acestea?”, căci nu din înțelepciune întrebi asta.
Bucuriile mici și mari se află doar pe traseul naturii umane la intersecția dintre așteptări, dorințe, realizări, și posibilități, cu rostul și importanța lor. Niciuna nu primează, doar trebuie să le găsim tempoul.
Stelia Deaconu – prozator și taximetrist
Foto: arhivă


Îți controlează tempoul fără niciun drept de apel, te obligă să-ți oprești bolidul indiferent de reputația dobândită într-o societate schimbătoare, îți macină nervii pe toată perioada de așteptare devenind spontan un șef tăcut, chiar dacă pentru câteva minute zilnic, dar și îți ridică moralul când ne permite alergarea spre destinație.
Despre cine vorbim? Cine îndrăznește să ne controleze viața în acest mod? Ce lecții ne transmite? Indiferent că trăim într-un oraș mediu, sau într-o metropolă, că folosim din plin mijloace de transport personale sau în comun, ori că ne deplasăm pe propriile forțe, că vrem să ajungem rapid într-o anumită locație, intersecțiile sunt păzite strașnic și direcționate cu strictețe de culorile țipătoare (uneori însoțite de sunete specifice) ale SEMAFORULUI ( chiar dacă nu vorbim doar de el, prin extensie ne gândim la orice semn a cărui menire ne dictează o anumită conduită la interacțiunea dintre sensuri).
Într-o după-amiază obișnuită, o doamnă chipeșă a făcut o remarcă plină de substrat după ce am reușit să trec de câteva dintre acestea pe culoarea verde, cu un zâmbet sincer în glas: "Bucuria asta ne-a mai rămas în viață domnul meu, să prindem verde la semafor". Deși nu știa că mi-a servit cu onestitate, și-i mulțumesc pentru asta, un subiect de reflexie, am considerat remarca o temă cu implicații profunde.
Blamat de gurile celor grăbiți, ignorat de cei indiferenți, ascultat de elevi silitori în timpul orelor de curs sau privit cu ochi de vultur de candidații la examenul auto, dar și zărit cu obișnuință de băbuța ce urmează să traverseze zona de trafic intens cu bagajul de experiență din spatele gârbovit de ani, și cu mult interes de curiozitatea unui prunc ce d-abia face cunoștință cu el, semaforul reprezintă autoritatea supremă (cu unele excepții) ce ne stabilește cadența deplasării, ordinea sensului unei migrații, permisiunea unui alt participant în viață să treacă pe partea ce-i revine de drept.
Când comportamentul uman devine obedient unui semafor lăuntric cu roșu pe intenția de a călca în picioare demnitatea celuilalt, vom evita accidente precum rănirea orgoliului unui semen prin cuvinte accelerate de ambiția stăpânirii sau prin lezarea mobilului unei acțiuni. În acest fel, îi permitem celuilalt participant la traficul din societate să treacă liniștit pe verdele unei exprimări amabile, salutabile în timp ce-și pornește mijloacele îndeplinirii unei responsabilități. La intersecția unor păreri, generații, mentalități suntem egali, și înțelept ar fi doar să ne așteptăm rândul fără a ne aclama nemulțumirea întotdeauna apăsând pe goarna furiei.
Am fost întrebat uneori de ce culoarea roșie ține atât de mult (niciodată de ce verdele persistă pe un segment de drum). Deși această nerăbdare îi determină pe unii bravi să apese prematur pe accelerația formării de opinie trecând peste timpul de așteptare prestabilit ce contribuie la o anumită ordine, obiceiul este minimalizat de lipsa aprecierii față de dreptul unui semen de a trăi cel puțin la fel de mult. În realitate, staționarea în acest context, ca și reflexia înainte de luarea unor decizii importante, reprezintă nu o pierdere de timp, ci un câștig enorm în ce privește rezultatele: foloase pe termen lung cum ar fi prețuirea existenței noastre, calcularea avantajelor sau dezavantajelor. De altfel, azi poți fi pe roșu, mâine pe verde. Asta face parte din mersul nostru. Pentru o persoană imobilizată, acestea ar fi un deziderat intangibil.
Așadar, semaforul nu ne dictează alegerile, ci ne orientează cadrul în care ne aflăm, nu ne obstrucționează deplasarea, ci ne-o încadrează într-un ritm global. Am putea profita de timpul respectiv pentru a fi atenți la vecinul ce se oprește tăcut lângă noi cuprins de gânduri, frământări sau la celălalt care se bucură de ambientul muzical. În acest fel, vom uita că am fost șicanați de un tânăr rebel, de un bătrânel neglijent, de o doamnă neatentă, fiindcă și conduita noastră imperfectă ar putea fi un subiect de iritare pentru alții la un moment dat.
Deși verdele îți conferă satisfacția trecerii prin viață cu peripețiile ei, roșul îți aduce satisfacția meditării la realizările de până acum. Existența noastră va fi marcată întotdeauna de verdele ce ne permite trecerea și, odată cu ea, consumarea unei energii psihice sau emoționale, dar și de roșul aprins al întreruperii unor activități, contribuind la înmagazinarea unei bune dispoziții pentru ceea ce ne așteaptă. Deoarece mulți semeni își exprimă regretul pentru o societate demult apusă, un mare înțelept din vremurile străvechi i-ar pus o întrebare plină de substanță ca subiect de cugetare: Nu zice: „Cum se face că zilele de odinioară au fost mai bune decât acestea?”, căci nu din înțelepciune întrebi asta.
Bucuriile mici și mari se află doar pe traseul naturii umane la intersecția dintre așteptări, dorințe, realizări, și posibilități, cu rostul și importanța lor. Niciuna nu primează, doar trebuie să le găsim tempoul.
Stelia Deaconu – prozator și taximetrist
Foto: arhivă
