"Nimic nu durează veșnic"- reprezintă descrierea succintă, exprimată sec privind justificarea unei inacțiuni, sau disprețul față de o realizare izbitoare. Deoarece prezentul reprezintă fila unei istorii scrisă cu migală pentru generațiile viitoare, vom fi atenți cu ce stilou ne așternem propriile experiențe. Dispariția unor popoare împreună cu preocupările și idealurile caracteristice, existente în epoci ascunse sub praful vremii scot la iveală dorința firească de a se adapta, dar și ambiția supremației. Fiecare civilizație și-a construit un nume printre pietrele înfrângerii ce i-au adus sfârșitul.
Cât am evoluat de-atunci? Câteva exemple ne-ar da puțin de gândit.
Pentru a-și apăra glia, adică o infimă parte din întregul giuvaer al sistemului solar, bărbați cu mușchi de oțel instruiți odinioară să țintească cu arcul sau să arunce cu sulița în inima unui dușman real sau imaginar descris în acest fel de un carismatic convingător reprezintă corespondentul soldatului educat să imite același comportament, apăsând pe butonul unei mașinării complicate reducând la tăcere vecinul de hotar cu altă textură a pielii, cu care mai devreme juca o partidă de șah ( apropo , în timpul jocului, unul dintre ei a încercuit zona de acțiune a regelui cu un nebun- dar nu s-au încăierat literalmente).
Ce s-a schimbat? Doar ambalajul. Esența cauzelor iraționale, amplificate de discursul opulent al liderului înclinat să-și apere propria ideologie cu sângele compatriotului sanctificat pentru meritul de-ai fi supus, ignorând rezultatul rănilor de durată, crude, nedrepte, esența...deci...a rămas intactă.
Mă întreb, în acest context: de ce primează glia în defavoarea vieții, dacă oricum ne putem mișca liber oriunde?
Sau...
Acoperișul clădit prin muncă este considerat un deziderat atins cu mari eforturi în timpul unei vieți de mulți dintre noi. După ce au săpat în negura timpului și au scos rând pe rând, straturi ale unor ere de mult apuse, cercetașii ne-au arătat condițiile de trai atunci când fierul sau bronzul reprezentau reperul cultural și economic. O cameră simplă în centrul căreia o masă și un pat decorau interiorul, tencuită și zugrăvită cu materiale potrivite perioadei respective, un antreu în care oaspeții erau primiți cu căldură și invitați să locuiască uneori pe acoperișul plat de la care se zărea panorama satului constituiau aspectele comune cu perioada înfloritoare in care suntem. Evident, existau și centre , ce reflectau spiritul megaloman, clădite cu eforturi umane uriașe, ce au reprezentat mii de ani reperele minunilor antichității, cum ar fi grădinile suspendate într-o comunitate selectă , construite din ambiția unui lider politic. Revenim în prezent. Pentru fiecare vizitator al capitalei din Balcani, clădirea din centrul metropolei construită pe o perioadă de peste 12 ani cu resurse inimaginabile constituie, la început o atracție turistică, ulterior, un motiv de reflexie. Pentru ce?
Ce s-a schimbat? Ambalajul, adică metodele, materialele, arhitectura. Dar esența, adică necesitatea de a te odihni într-un pat, să te hrănești la o masă, privind pe o fereastră cum fulgii de nea zugrăvesc într-un alb imaculat decorul mediului înconjurător, sau cum razele soarelui își fac loc în cămăruța ta.. esența... nu s-a schimbat...cu absolut nimic.
Mă întreb în acest context: De ce să permitem ambiției să ne clădească un piedestal șubred în aprecierea semenilor, trăind solitari pe insula disprețuirii?
Sau ...
Comunicarea constituie liantul între creier și inimă...între creierul meu și inima ta. Prin viu grai, îmbrăcând portul unei anumite zone, sau prin scris, respectând regulile gramaticale esențiale unei bune înțelegeri, transmiterea gândurilor a constituit o bornă culturală pe distanța dintre generații. Scrieri cuneiforme, hieroglife, găsite în peșteri, locuri de odihnă sau refugiu, altele pe pietre sculptate cu măiestrie, sau pe unele piei și pergamente scrijelite de copiști atenți , meticuloși ne-au transmis mentalitatea unei zone, familii, trib, comunități. De la mesaje simple, concise la scrieri detaliate, oamenii au considerat faptul de a-și împărtăși cunoștințele o necesitate imediată... uneori salvatoarea de vieți.
Ce s-a schimbat? Ambalajul... adică mediul și modul în care are loc comunicarea. Dar nevoia a rămas. Ce transmitem, cum răspândim și de ce ne împărtășim gândurile, rămân detalii.
Mă întreb în acest context: Ce mesaj important avem de transmis cuiva de a cărui viață să depindă?
Deși nu este singurul reper geografic, recent am trecut pragul unei clădiri din centrul capitalei unde am citit despre motivul pentru care conflictele au făcut parte din natura umană de-a lungul timpului, unde comunicarea idealurilor omenirii se traduc în multe dialecte și clădirea poate reprezenta o referință în viitor.
"Nimic nu durează veșnic", cu condiția ca veșnicia să fie un nimic. Fiindcă a reprezentat o noțiune găsită în literatura multor civilizații, veșnicia trebuie doar căutată. Și, tot ce are legătură cu ea, va rezista.
Stelian Deaconu – taximetrist prozator
"Nimic nu durează veșnic"- reprezintă descrierea succintă, exprimată sec privind justificarea unei inacțiuni, sau disprețul față de o realizare izbitoare. Deoarece prezentul reprezintă fila unei istorii scrisă cu migală pentru generațiile viitoare, vom fi atenți cu ce stilou ne așternem propriile experiențe. Dispariția unor popoare împreună cu preocupările și idealurile caracteristice, existente în epoci ascunse sub praful vremii scot la iveală dorința firească de a se adapta, dar și ambiția supremației. Fiecare civilizație și-a construit un nume printre pietrele înfrângerii ce i-au adus sfârșitul.
Cât am evoluat de-atunci? Câteva exemple ne-ar da puțin de gândit.
Pentru a-și apăra glia, adică o infimă parte din întregul giuvaer al sistemului solar, bărbați cu mușchi de oțel instruiți odinioară să țintească cu arcul sau să arunce cu sulița în inima unui dușman real sau imaginar descris în acest fel de un carismatic convingător reprezintă corespondentul soldatului educat să imite același comportament, apăsând pe butonul unei mașinării complicate reducând la tăcere vecinul de hotar cu altă textură a pielii, cu care mai devreme juca o partidă de șah ( apropo , în timpul jocului, unul dintre ei a încercuit zona de acțiune a regelui cu un nebun- dar nu s-au încăierat literalmente).
Ce s-a schimbat? Doar ambalajul. Esența cauzelor iraționale, amplificate de discursul opulent al liderului înclinat să-și apere propria ideologie cu sângele compatriotului sanctificat pentru meritul de-ai fi supus, ignorând rezultatul rănilor de durată, crude, nedrepte, esența...deci...a rămas intactă.
Mă întreb, în acest context: de ce primează glia în defavoarea vieții, dacă oricum ne putem mișca liber oriunde?
Sau...
Acoperișul clădit prin muncă este considerat un deziderat atins cu mari eforturi în timpul unei vieți de mulți dintre noi. După ce au săpat în negura timpului și au scos rând pe rând, straturi ale unor ere de mult apuse, cercetașii ne-au arătat condițiile de trai atunci când fierul sau bronzul reprezentau reperul cultural și economic. O cameră simplă în centrul căreia o masă și un pat decorau interiorul, tencuită și zugrăvită cu materiale potrivite perioadei respective, un antreu în care oaspeții erau primiți cu căldură și invitați să locuiască uneori pe acoperișul plat de la care se zărea panorama satului constituiau aspectele comune cu perioada înfloritoare in care suntem. Evident, existau și centre , ce reflectau spiritul megaloman, clădite cu eforturi umane uriașe, ce au reprezentat mii de ani reperele minunilor antichității, cum ar fi grădinile suspendate într-o comunitate selectă , construite din ambiția unui lider politic. Revenim în prezent. Pentru fiecare vizitator al capitalei din Balcani, clădirea din centrul metropolei construită pe o perioadă de peste 12 ani cu resurse inimaginabile constituie, la început o atracție turistică, ulterior, un motiv de reflexie. Pentru ce?
Ce s-a schimbat? Ambalajul, adică metodele, materialele, arhitectura. Dar esența, adică necesitatea de a te odihni într-un pat, să te hrănești la o masă, privind pe o fereastră cum fulgii de nea zugrăvesc într-un alb imaculat decorul mediului înconjurător, sau cum razele soarelui își fac loc în cămăruța ta.. esența... nu s-a schimbat...cu absolut nimic.
Mă întreb în acest context: De ce să permitem ambiției să ne clădească un piedestal șubred în aprecierea semenilor, trăind solitari pe insula disprețuirii?
Sau ...
Comunicarea constituie liantul între creier și inimă...între creierul meu și inima ta. Prin viu grai, îmbrăcând portul unei anumite zone, sau prin scris, respectând regulile gramaticale esențiale unei bune înțelegeri, transmiterea gândurilor a constituit o bornă culturală pe distanța dintre generații. Scrieri cuneiforme, hieroglife, găsite în peșteri, locuri de odihnă sau refugiu, altele pe pietre sculptate cu măiestrie, sau pe unele piei și pergamente scrijelite de copiști atenți , meticuloși ne-au transmis mentalitatea unei zone, familii, trib, comunități. De la mesaje simple, concise la scrieri detaliate, oamenii au considerat faptul de a-și împărtăși cunoștințele o necesitate imediată... uneori salvatoarea de vieți.
Ce s-a schimbat? Ambalajul... adică mediul și modul în care are loc comunicarea. Dar nevoia a rămas. Ce transmitem, cum răspândim și de ce ne împărtășim gândurile, rămân detalii.
Mă întreb în acest context: Ce mesaj important avem de transmis cuiva de a cărui viață să depindă?
Deși nu este singurul reper geografic, recent am trecut pragul unei clădiri din centrul capitalei unde am citit despre motivul pentru care conflictele au făcut parte din natura umană de-a lungul timpului, unde comunicarea idealurilor omenirii se traduc în multe dialecte și clădirea poate reprezenta o referință în viitor.
"Nimic nu durează veșnic", cu condiția ca veșnicia să fie un nimic. Fiindcă a reprezentat o noțiune găsită în literatura multor civilizații, veșnicia trebuie doar căutată. Și, tot ce are legătură cu ea, va rezista.
Stelian Deaconu – taximetrist prozator
4.756 ron
4.194 ron
