Așa cum timpului nu-i poți pune stăvilar, chiar și comprimarea spațiului constituie încă o himeră științifică. Dinamica obiectelor presupune atât un loc de desfășurare, cât și un orar în care acestea se află. Ne-am născut între acești piloni, cheltuim pentru a-i îmbuna, ne dorim să-i controlăm, dar ne aplecăm în fața supremației sunetului scos de ciocanul realității.
Imaginați-vă scena ( nicidecum regizată):
Plecând dezamăgită și frustrată de la clinică, o doamnă energică, dar inhibată din pricina epuizării psihice, își trântește poșeta pe banchetă, și cu vocea-i sugrumată de nervi îngână o observație comună: "Am așteptat cinci minute... păreau o eternitate". "Totuși ați așteptat puțin la coadă... Alții stau cât o veșnicie"- încercam să o consolez după ce am trecut de poarta spitalului. Privind peste umeri, probabil spre o fereastră deschisă, mă lămurește cu o precizie în glas controlată doar de un actor ce-și învață rolul până în cele mai mici detalii: " Nu la rând am stat, căci dezamăgirea îmi putea fi stinsă imediat ce focul certitudinii că medicul mă va prelua oricum, îmi ardea orice neajuns în altarul împăcării cu trecutul. Vorbeam doar de cele cinci minute de care îmi agățam speranța de viață. Mi s-au derulat prin creier toate aspirațiile și incertitudinile plănuite și dispersate cu o viteză de neimaginat. Cinci minute echivalente cu o veșnicie neîmplinită. În cazul meu, perioada indefinită s-a încheiat cu un diagnostic crud... preconizat... ireversibil... nedrept: Am cancer."
Iată zgomotul de fond auzit la știri, citit în ziare, discutat la ședințele amfiteatrului luminat de prelegeri interminabile, tratat cu greu de îngerii îmbrăcați în halatul alb ce-și înclină neputința în fața unui mister ce bântuie societatea de atâta timp! Nu e vorba de cancer... doar de cancer... Imaginați-vă următoarea situație: vă doriți cu ardoare să urmați unele cursuri specializate într-un domeniu mult râvnit. Vă pregătiți cu suficient timp înainte, țineți cont de fiecare detaliu.. cereți sprijin de la persoane autorizate...la unele evaluări în prealabil, aveți toate aprobările.. după ce dați examenul, primiți răspunsul neașteptat, surprinzător, dezamăgitor: RESPINS. Întrebările retorice, ecoul pedepsei primite nedrept îți macină starea de spirit.
Cum am reacționat?
M-am coborât imediat de pe piedestalul încrederii în sine, înțelegând că orizontul ce se întrezărește în propria viziune nu e neapărat răsăritul unei speranțe, ci doar continuarea unui apus îndelung îmbibat de lacrimile deznădejdii. Deoarece eternitatea și-a întrerupt visul, conceptul ei se îneacă în prezent. În acest caz, incapacitatea de a oferi un sprijin imediat îmi gâtuie vocea. Oferirea unei soluții de moment ar fi asemenea unei discuții într-o limbă indescifrabilă, însă mimarea unui gest de acceptare și înțelegere contribuie la depășirea unui moment plin de energie.
Lecții? Nu prea multe... dar sunt câteva:
Privind soarele, adu-ți aminte că încălzește inepuizabil, continuu, incandescent. Privind ziua, nu uita că timpul scurs rămâne o amintire prețioasă. Privind lumea, încearcă să înțelegi motivul existenței. Privind muntele, nu uita că veșnicia îi înconjoară grandoarea. Când privești încearcă să simți, când trăiești încearcă să înțelegi, când accepți oprește-te... Restul te depășește.
În timp ce gândul reprezintă unda rațiunii pe care fredonează un plan, un concept, sentimentele constituie interpretarea repertoriului din interior la o audiție pe nevăzute. Disipate, aceste ”voci” ar părea manifestări gângave ale unui trup colorat într-un artificiu al inteligenței, însă compilate într-un volum compus de intrigi complicate și deznodăminte neașteptate ne vom creea propriul best-reader, best-listened..
Să fim noi, oamenii, doar grăunțe gata de ciugulit la apropierea ciocului prădătorilor? Adică să ne lăsăm doar pe mâna unui destin la care aderă doar cei superficiali în analiză? Când logica învinge mistica, deciziile reflectă convingeri solide, acreditate, nu refulări de sentimente necontrolate. Așadar, nu preluați verdictul medicilor (și nu doar al lor) ca o pedeapsă nemeritată... Unele vietăți pot continua să trăiască chiar dacă li s-au amputat o parte din corp. Regenerați-vă atitudinea... Prelungiți-vă speranța.
Este greșit să ne gândim la eternitate? De unde avem întipărită această noțiune? Va fi transpusă cândva în realitate? Reflectând la trecerea inutilă, plină de deșertăciune a timpului, un bărbat care a acordat o atenție deosebită mediului înconjurător, a spus: "...a pus veșnicia în inima oamenilor". Veșnicia nu este o invenție a imaginației omului.
La plecare, doamna mi-a urat o zi liniștită. Eu am murmurat indescifrabil un mulțumesc. Este prima dată când nu pot spune nimic. Doar simt.
Stelian Deaconu – taximetrist prozator
Așa cum timpului nu-i poți pune stăvilar, chiar și comprimarea spațiului constituie încă o himeră științifică. Dinamica obiectelor presupune atât un loc de desfășurare, cât și un orar în care acestea se află. Ne-am născut între acești piloni, cheltuim pentru a-i îmbuna, ne dorim să-i controlăm, dar ne aplecăm în fața supremației sunetului scos de ciocanul realității.
Imaginați-vă scena ( nicidecum regizată):
Plecând dezamăgită și frustrată de la clinică, o doamnă energică, dar inhibată din pricina epuizării psihice, își trântește poșeta pe banchetă, și cu vocea-i sugrumată de nervi îngână o observație comună: "Am așteptat cinci minute... păreau o eternitate". "Totuși ați așteptat puțin la coadă... Alții stau cât o veșnicie"- încercam să o consolez după ce am trecut de poarta spitalului. Privind peste umeri, probabil spre o fereastră deschisă, mă lămurește cu o precizie în glas controlată doar de un actor ce-și învață rolul până în cele mai mici detalii: " Nu la rând am stat, căci dezamăgirea îmi putea fi stinsă imediat ce focul certitudinii că medicul mă va prelua oricum, îmi ardea orice neajuns în altarul împăcării cu trecutul. Vorbeam doar de cele cinci minute de care îmi agățam speranța de viață. Mi s-au derulat prin creier toate aspirațiile și incertitudinile plănuite și dispersate cu o viteză de neimaginat. Cinci minute echivalente cu o veșnicie neîmplinită. În cazul meu, perioada indefinită s-a încheiat cu un diagnostic crud... preconizat... ireversibil... nedrept: Am cancer."
Iată zgomotul de fond auzit la știri, citit în ziare, discutat la ședințele amfiteatrului luminat de prelegeri interminabile, tratat cu greu de îngerii îmbrăcați în halatul alb ce-și înclină neputința în fața unui mister ce bântuie societatea de atâta timp! Nu e vorba de cancer... doar de cancer... Imaginați-vă următoarea situație: vă doriți cu ardoare să urmați unele cursuri specializate într-un domeniu mult râvnit. Vă pregătiți cu suficient timp înainte, țineți cont de fiecare detaliu.. cereți sprijin de la persoane autorizate...la unele evaluări în prealabil, aveți toate aprobările.. după ce dați examenul, primiți răspunsul neașteptat, surprinzător, dezamăgitor: RESPINS. Întrebările retorice, ecoul pedepsei primite nedrept îți macină starea de spirit.
Cum am reacționat?
M-am coborât imediat de pe piedestalul încrederii în sine, înțelegând că orizontul ce se întrezărește în propria viziune nu e neapărat răsăritul unei speranțe, ci doar continuarea unui apus îndelung îmbibat de lacrimile deznădejdii. Deoarece eternitatea și-a întrerupt visul, conceptul ei se îneacă în prezent. În acest caz, incapacitatea de a oferi un sprijin imediat îmi gâtuie vocea. Oferirea unei soluții de moment ar fi asemenea unei discuții într-o limbă indescifrabilă, însă mimarea unui gest de acceptare și înțelegere contribuie la depășirea unui moment plin de energie.
Lecții? Nu prea multe... dar sunt câteva:
Privind soarele, adu-ți aminte că încălzește inepuizabil, continuu, incandescent. Privind ziua, nu uita că timpul scurs rămâne o amintire prețioasă. Privind lumea, încearcă să înțelegi motivul existenței. Privind muntele, nu uita că veșnicia îi înconjoară grandoarea. Când privești încearcă să simți, când trăiești încearcă să înțelegi, când accepți oprește-te... Restul te depășește.
În timp ce gândul reprezintă unda rațiunii pe care fredonează un plan, un concept, sentimentele constituie interpretarea repertoriului din interior la o audiție pe nevăzute. Disipate, aceste ”voci” ar părea manifestări gângave ale unui trup colorat într-un artificiu al inteligenței, însă compilate într-un volum compus de intrigi complicate și deznodăminte neașteptate ne vom creea propriul best-reader, best-listened..
Să fim noi, oamenii, doar grăunțe gata de ciugulit la apropierea ciocului prădătorilor? Adică să ne lăsăm doar pe mâna unui destin la care aderă doar cei superficiali în analiză? Când logica învinge mistica, deciziile reflectă convingeri solide, acreditate, nu refulări de sentimente necontrolate. Așadar, nu preluați verdictul medicilor (și nu doar al lor) ca o pedeapsă nemeritată... Unele vietăți pot continua să trăiască chiar dacă li s-au amputat o parte din corp. Regenerați-vă atitudinea... Prelungiți-vă speranța.
Este greșit să ne gândim la eternitate? De unde avem întipărită această noțiune? Va fi transpusă cândva în realitate? Reflectând la trecerea inutilă, plină de deșertăciune a timpului, un bărbat care a acordat o atenție deosebită mediului înconjurător, a spus: "...a pus veșnicia în inima oamenilor". Veșnicia nu este o invenție a imaginației omului.
La plecare, doamna mi-a urat o zi liniștită. Eu am murmurat indescifrabil un mulțumesc. Este prima dată când nu pot spune nimic. Doar simt.
Stelian Deaconu – taximetrist prozator
4.756 ron
4.194 ron
