În preajma sărbătorilor de iarnă, obiceiurile și tradițiile de la vatra satului stau drept mărturie unui popor absorbit de evoluția socială constantă, care nu a evitat să apară nici în satul Cuied, din județul Arad.
Satul așezat pe șapte coline ascunde cutume și datini care nu ezită, datorită curiozităților tinerilor și dorinței de conservare a unor adulți, să iasă la iveală din uitarea celor care, crezând că a uita înseamnă a evolua.
Un astfel de obicei este și „Șezătoarea feciorilor la inel” sau „Jocul de-a inelul”. Despre acest obicei, pentru Ghidul Arădean, o fiică a satului, Dana B., a mărturisit că jocul începea din prima zi în care preotul mergea la sfințitul caselor, înainte de Bobotează, ținând până după sărbătoarea Nașterii Sfântâlui Ioan Botezătorul, la încheierea sărbătorilor de iarnă. Această tradiție avea ca scop aducerea împreună a comunității într-un moment de exuberantă socializare. Feciorii umblau la casele fetelor de măritat, în grup de minim zece persoane, fiind împărțiți în două echipe, echipa din vale și cea din deal. La casa fetei, părinții trebuiau să fie prezenți, întrucât erau martori ai jocului. Camera în care tinerii erau primiți urma să fie pregătită de către fată dis-de-dimineață, acest gest arătând respectul și dorința ei de a participa activ la tradiție. În mijlocul încăperii era așezată o masă mare înconjurată de scaune. Tot fata se îngrijea să aibă un inel și mai multe linguri de lemn, în cazul în care una se rupea. La lăsatul serii, feciorii își făceau apariția la casa tinerei cu întrebarea: „Primiți cu inelul?”, acest moment marcând începutul jocului, unde fata își lăsa inelul. Dacă poarta nu era deschisă, fata nedorind să aibă Șezătoarea jocului, ceata de tineri nemulțumiți produceau stricăciuni : furau banca și poarta din fața casei.
Jocul, fiind început de o echipă care ascundea inelul, cerea ca cealaltă echipă să ghicească în ce mână se afla acesta. Echipa care nu ghicea unde era ascuns avea repercusiuni, toți membrii erau pedepsiți cu lovituri ușoare peste palme cu lingura de lemn, acest fapt aducând amuzament. Fata, bineînțeles, făcea parte dintr-una dintre cele două echipe.
După o perioadă în care cele două echipe se întreceau în jocul șezătorii de la inel, feciorii obișnuiau să plece spre altă casă, la o altă fată, continuând tradiția și încercând să ajungă la toate fetele de măritat.
În cazul în care un fecior din grup simțea o atracție specială pentru fata la care tocmai poposiseră, atunci acesta avea obiceiul să rămână în urmă pentru a vorbi mai mult cu ea, încercând să creeze o legătură mai apropiată și furându-i un sărut.
Obiceiurile rămând o amintire transmisă prin viu grai de către oameni deschiși spre valorificarea frumoaselor și vechilor tradiții ale satului natal.
Sorina-Daniela Lupșa
În preajma sărbătorilor de iarnă, obiceiurile și tradițiile de la vatra satului stau drept mărturie unui popor absorbit de evoluția socială constantă, care nu a evitat să apară nici în satul Cuied, din județul Arad.
Satul așezat pe șapte coline ascunde cutume și datini care nu ezită, datorită curiozităților tinerilor și dorinței de conservare a unor adulți, să iasă la iveală din uitarea celor care, crezând că a uita înseamnă a evolua.
Un astfel de obicei este și „Șezătoarea feciorilor la inel” sau „Jocul de-a inelul”. Despre acest obicei, pentru Ghidul Arădean, o fiică a satului, Dana B., a mărturisit că jocul începea din prima zi în care preotul mergea la sfințitul caselor, înainte de Bobotează, ținând până după sărbătoarea Nașterii Sfântâlui Ioan Botezătorul, la încheierea sărbătorilor de iarnă. Această tradiție avea ca scop aducerea împreună a comunității într-un moment de exuberantă socializare. Feciorii umblau la casele fetelor de măritat, în grup de minim zece persoane, fiind împărțiți în două echipe, echipa din vale și cea din deal. La casa fetei, părinții trebuiau să fie prezenți, întrucât erau martori ai jocului. Camera în care tinerii erau primiți urma să fie pregătită de către fată dis-de-dimineață, acest gest arătând respectul și dorința ei de a participa activ la tradiție. În mijlocul încăperii era așezată o masă mare înconjurată de scaune. Tot fata se îngrijea să aibă un inel și mai multe linguri de lemn, în cazul în care una se rupea. La lăsatul serii, feciorii își făceau apariția la casa tinerei cu întrebarea: „Primiți cu inelul?”, acest moment marcând începutul jocului, unde fata își lăsa inelul. Dacă poarta nu era deschisă, fata nedorind să aibă Șezătoarea jocului, ceata de tineri nemulțumiți produceau stricăciuni : furau banca și poarta din fața casei.
Jocul, fiind început de o echipă care ascundea inelul, cerea ca cealaltă echipă să ghicească în ce mână se afla acesta. Echipa care nu ghicea unde era ascuns avea repercusiuni, toți membrii erau pedepsiți cu lovituri ușoare peste palme cu lingura de lemn, acest fapt aducând amuzament. Fata, bineînțeles, făcea parte dintr-una dintre cele două echipe.
După o perioadă în care cele două echipe se întreceau în jocul șezătorii de la inel, feciorii obișnuiau să plece spre altă casă, la o altă fată, continuând tradiția și încercând să ajungă la toate fetele de măritat.
În cazul în care un fecior din grup simțea o atracție specială pentru fata la care tocmai poposiseră, atunci acesta avea obiceiul să rămână în urmă pentru a vorbi mai mult cu ea, încercând să creeze o legătură mai apropiată și furându-i un sărut.
Obiceiurile rămând o amintire transmisă prin viu grai de către oameni deschiși spre valorificarea frumoaselor și vechilor tradiții ale satului natal.
Sorina-Daniela Lupșa
4.756 ron
4.194 ron
