Se împlineşte un secol de la crearea Partidului Comunist Român, la 8 mai 1921. Se întîmplă cu o zi înainte de Ziua Europei.
Cele două aniversări pun în lumină destinul actual al României, de la dictatură la libertate, de la izolare la destinul european.
Partidul Comunist Român, creat la 8 mai 1921, sub influenţa revoluţiei bolşevice din Rusia, printr-o scindare a socialiştilor români într-o aripă radicală (afiliată la Internaţionala a III-a comunistă) şi alta rămasă fidelă ideilor socialiste) n-a reprezentat niciodată o ”forţă politică”, cu atât mai puţin ”conducătorare”, prin voinţa liberă a românilor, ci prin forţa armelor.
PCR a ajuns la putere în 6 martie 1945 numai ca urmare a ocupării României de către trupele sovietice şi ca expresie a voinţei lui Stalin, care susţinuse că acolo unde Armata Roşie va ajunge, ”se va instaura şi sistemul politic al URSS. Altfel nu poate fi!”
În realitate, mişcarea comunistă n-a avut o istorie proprie foarte multă vreme. Destinul ei a fost scris la Moscova.
Au fost două momente, care arată dimensiunile ei în societatea românească: unul politic şi altul social.
Primul constă în participarea comuniştilor la alegerile din 1931, sub sigla Blocului Muncitoresc-Ţărănesc, în condiţiile în care PCdR era în ilegalitate din 1924, întrucît milita pentru dezmembrarea României.
La acele alegeri comunişti au obţinut 73.000 de voturi. E singura participare a partidului comunist la alegeri libere şi arată lipsa lor de bază electorală în România.
Al doilea moment, mult eroizat în mitologia comunistă, au fost grevele muncitoreşti de la Griviţa, din februarie 1933, fără vreun impact deosebit în societate la vremea respectivă.
În rest, întreaga istorie a comunismului în România este una mai apropiată de legendă decît de adevăr.
Cînd a venit momentul ca partidul să joace un rol istoric, cel conferit de Stalin, ca forţă politică reprezentativă a ocupantului sovietic de facto al României, a început şi construirea acestei mitologii, plină de falsuri şi neadevăruri, menite să demonstreze că mişcarea comunistă avea rădăcini adînci în istoria românilor.
În realitate, comunismul a fost, practic întodeauna, un corp străin în istoria naţională a românilor.
Instaurarea comunismului în România s-a produs prin represiune. Brutalitatea a fost ridicatã la rang de politică de stat, în numele aşa-zisei ”lupte de clasã”, principala axiomă a doctrinei comuniste.
Comunismul a provocat un reflex de lungă durată, întreţinut prin teroare, care a transformat instituţiile statului într-un ”bastion al cruzimii”, menit să genereze, să întreţină şi să gestioneze frica, principalul instrument prin care partidul comunist s-a menţinut la putere.
Frica a servit ca instrument al dictaturii. Dictatorii comunişti Dej, ca şi Ceauşescu, au disjuns întotdeauna între modelul sovietic şi puterea lor personală.
Atunci cînd Uniunea Sovieticã a trecut la măsuri de destalinizare, Dej şi-a dirijat partidul şi þara pe un nou curs, al autonomiei faţã de stãpînul sovietic.
Succedându-i lui Dej, Ceauşescu a perpetuat atitudinea antisovietică, ce a permis partidului să susţină că apără interesele naţionale.
Comunismul devenise masca mult mai vizibilă a unei dictaturi personale, iar în decembrie 1989 sosise momentul istoric ca această mască să cadă.
De aceea, ziua de 8 mai nu a fost niciodată o sărbătoare: în istoria reală a României, partidul comunist a fot un accident istoric.
sursă: Mediafax
foto:ro.wikipedia.ro
Se împlineşte un secol de la crearea Partidului Comunist Român, la 8 mai 1921. Se întîmplă cu o zi înainte de Ziua Europei.
Cele două aniversări pun în lumină destinul actual al României, de la dictatură la libertate, de la izolare la destinul european.
Partidul Comunist Român, creat la 8 mai 1921, sub influenţa revoluţiei bolşevice din Rusia, printr-o scindare a socialiştilor români într-o aripă radicală (afiliată la Internaţionala a III-a comunistă) şi alta rămasă fidelă ideilor socialiste) n-a reprezentat niciodată o ”forţă politică”, cu atât mai puţin ”conducătorare”, prin voinţa liberă a românilor, ci prin forţa armelor.
PCR a ajuns la putere în 6 martie 1945 numai ca urmare a ocupării României de către trupele sovietice şi ca expresie a voinţei lui Stalin, care susţinuse că acolo unde Armata Roşie va ajunge, ”se va instaura şi sistemul politic al URSS. Altfel nu poate fi!”
În realitate, mişcarea comunistă n-a avut o istorie proprie foarte multă vreme. Destinul ei a fost scris la Moscova.
Au fost două momente, care arată dimensiunile ei în societatea românească: unul politic şi altul social.
Primul constă în participarea comuniştilor la alegerile din 1931, sub sigla Blocului Muncitoresc-Ţărănesc, în condiţiile în care PCdR era în ilegalitate din 1924, întrucît milita pentru dezmembrarea României.
La acele alegeri comunişti au obţinut 73.000 de voturi. E singura participare a partidului comunist la alegeri libere şi arată lipsa lor de bază electorală în România.
Al doilea moment, mult eroizat în mitologia comunistă, au fost grevele muncitoreşti de la Griviţa, din februarie 1933, fără vreun impact deosebit în societate la vremea respectivă.
În rest, întreaga istorie a comunismului în România este una mai apropiată de legendă decît de adevăr.
Cînd a venit momentul ca partidul să joace un rol istoric, cel conferit de Stalin, ca forţă politică reprezentativă a ocupantului sovietic de facto al României, a început şi construirea acestei mitologii, plină de falsuri şi neadevăruri, menite să demonstreze că mişcarea comunistă avea rădăcini adînci în istoria românilor.
În realitate, comunismul a fost, practic întodeauna, un corp străin în istoria naţională a românilor.
Instaurarea comunismului în România s-a produs prin represiune. Brutalitatea a fost ridicatã la rang de politică de stat, în numele aşa-zisei ”lupte de clasã”, principala axiomă a doctrinei comuniste.
Comunismul a provocat un reflex de lungă durată, întreţinut prin teroare, care a transformat instituţiile statului într-un ”bastion al cruzimii”, menit să genereze, să întreţină şi să gestioneze frica, principalul instrument prin care partidul comunist s-a menţinut la putere.
Frica a servit ca instrument al dictaturii. Dictatorii comunişti Dej, ca şi Ceauşescu, au disjuns întotdeauna între modelul sovietic şi puterea lor personală.
Atunci cînd Uniunea Sovieticã a trecut la măsuri de destalinizare, Dej şi-a dirijat partidul şi þara pe un nou curs, al autonomiei faţã de stãpînul sovietic.
Succedându-i lui Dej, Ceauşescu a perpetuat atitudinea antisovietică, ce a permis partidului să susţină că apără interesele naţionale.
Comunismul devenise masca mult mai vizibilă a unei dictaturi personale, iar în decembrie 1989 sosise momentul istoric ca această mască să cadă.
De aceea, ziua de 8 mai nu a fost niciodată o sărbătoare: în istoria reală a României, partidul comunist a fot un accident istoric.
sursă: Mediafax
foto:ro.wikipedia.ro
4.756 ron
4.194 ron
