Istoria trabucului: Partea III: Primele mărci de trabucuri

Stimați cititori, continuăm astăzi incursiunea în „arta fumatului de trabucuri”, începută în urmă cu două ediții, printr-un episod în care vom descoperi cum au luat ființă câteva dintre cele mai renumite și mai longevive mărci de trabucuri din lume.


Fondată în 1834 de către imigrantul spaniol Ignacio Larañaga, una dintre cele mai vechi mărci de trabucuri, ba chiar cea mai veche ce încă mai există, este Por Larañaga. Un lucru interesant despre această fabrică este că a fost prima din Cuba care a produs în 1925 trabucuri rulate automat cu mașini importate din SUA, lucru care a dus la scăderea prețurilor, dar și la scăderea numărului de angajați. Această situație a dus la greve și boicoturi, în final fabrica văzându-se nevoită să returneze mașinile furnizorului din SUA, revenind astfel la rularea manuală a trabucurilor. Marca Por Larañaga și-a învățat lecția și mai există și astăzi, producând mai multe vitole (modele) de trabucuri rulate manual.

A doua marcă cu care vom face cunoștință astăzi, a doua și în ordinea vechimii, este Punch. Fondată în 1840 de către un neamț pe nume Stockmann, este deseori considerată ca fiind sora mai mică a Por Larañaga. De-a lungul timpului, fabrica a trecut prin mai multe mâini, în 1884 fiind achiziționată de către Manuel Lopez Fernandez, al cărui nume este încă prezent pe toate cutiile și etichetele Punch. Marca a ajuns să fie și încă mai este foarte populară printre rândurile fumătorilor de trabucuri, în special în Marea Britanie, având în gamă o vitolă denumită după unul dintre cei mai cunoscuți fumători de trabucuri din toate timpurile, fostul prim ministru din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Winston Churchill.


 

 
Ultima marcă din trioul cubanez al vechimii este H.Upmann, fondată în 1844 de către întreprinzătorul bancher Herman Upmann, care cu câțiva ani înainte deschisese un fel de serviciu poștal prin care europenii aflați în Cuba puteau trimite trabucuri către bătrânul continent. După aproape 80 de ani de succes, dar și multe controverse, în 1922, banca și fabrica de trabucuri Upmann au fost nevoite să declare falimentul, schimbând mai mulți patroni și ajungând în cele din urmă în posesia statului cubanez după naționalizările ce au urmat Revoluției încheiate în 1959. Deși nu este un fapt confirmat 100%, H.Upmann este creditată deseori cu inventarea împachetării trabucurilor în cutii din lemn de cedru care erau oferite clienților. Inițial, cutiile erau personalizate cu numele H.Upmann, dar conțineau trabucuri ale altor producători, până când aceștia au început să producă propriile trabucuri.

 
Mai citeşte:  Istoria trabucului: Partea I

O altă marcă dintre cele mai longevive este și Partagás, fondată de către Donul catalan Jaime Partagás y Ravelo, care a pus în 1845 bazele proprii fabrici de trabucuri în Havana, La Flor de Tabacas de Partagás. Faptul că Don Jaime era proprietarul celor mai bune plantații din regiunea Vuelta Abajo, având astfel posibilitatea de a alege dintre cele mai bune frunze de tutun de pe insulă, a garantat succesul mărcii Partagás, care în 1958 ajungea să fie a doua exportatoare de trabucuri cubaneze, însumând peste un sfert din cantitatea totală de bunuri din tutun exportate.


 

De-a lungul timpului au existat, și încă mai există, sute sau poate chiar mii de mărci de trabucuri – unele mai bune, altele mai puțin bune – dar spațiul nostru este limitat, astfel că nu putem să le menționăm pe toate. Totuși, pe lângă mărcile menționate până acum, trebuie să mai trecem în revistă câteva dintre cele mai cunoscute:

• Hoyo de Monterrey – fondată în 1867 de către spaniolul Jose Gener, marca a ajuns să fie extrem de populară, în special în Marea Britanie, transformând în scurt timp fabrica în una dintre cele mai mari din Cuba. 
  
   
• Bolívar – fondată în 1927 de către industriașul spaniol Jose F. Rocha, după numele celebrului Símon Bolívar, El Libertador.
  
   
• Cohiba – fondată în 1966 ca o marcă privată cu producție limitată exclusiv pentru Fidel Castro și pentru înalți oficiali ai guvernului cubanez, a ajuns să dezvolte în jurul său un „statut de cult”, trabucurile fiind oferite deseori ca daruri diplomatice. Trabucurile Cohiba au fost oferite spre vânzare publicului larg abia în 1982, iar de atunci obțin constant unele dintre cele mai bune scoruri în review-urile de specialitate.

După atâtea povești presărate cu bucăți de istorie și cu tentă de tutun cubanez, m-a lovit o poftă grozavă, de aproape că simt deja gustul fumului delicios de aromat, așa că închei aici acest episod și mă duc să îmi aprind un trabuc ce a reușit să-și croiească drum din bine-cunoscuta insulă caraibiană, preț de câteva mii de kilometri, până în colecția personală a subsemnatului. Pe data viitoare!


 
 Marius Porcolean