Sfântul Bruno s-a născut probabil în anul 1030 la Köln, dintr-o familie nobilă, şi a urmat cursurile şcolii episcopale din Reims. A devenit apoi canonic şi profesor de ştiinţe şi literatură la aceeaşi şcoală, dobândindu-şi un mare renume în comentarea Sfintei Scripturi, îndeosebi a scrisorilor sfântului Paul. Printre elevii săi s-au aflat Hugo de Châtillon, care va deveni papa Urban al II-lea şi viitorul episcop de Grenoble, sfântul Hugo.
Deoarece s-a opus practicelor simoniace, a întâmpinat unele dificultăţi care l-au determinat să părăsească învăţământul şi să urmeze chemarea către singurătate, pe care o simţise din tinereţe. Cu acest gând, s-a retras mai întâi într-un schit de lângă mănăstirea din Molesme. Împreună cu alţi şase călugări dornici de o mai mare reculegere, a mers la episcopul Hugo din Grenoble, care, în anul 1084, le-a oferit un loc singuratec în masivul muntos la Grande Chartreuse, la poalele Alpilor. Aici a luat fiinţă Ordinul Călugăresc al Cartusianilor.
Sub conducerea lui Bruno, călugării trăiau în locuinţe individuale, compuse din trei încăperi: un atelier, o cameră de lucru şi pentru pregătirea hranei şi o cameră pentru dormit şi rugăciune, cameră în care nu avea voie să intre nimeni. Ei se întâlneau în Oratoriu pentru oficiul divin şi sfintele slujbe. Viaţa lor era împărţită între rugăciune, munca manuală şi munca intelectuală, care consta în copierea de manuscrise. Înconjurat de cercul chiliilor călugăreşti, la mijloc se afla cimitirul. Această pace, pe care lumea nu o cunoaşte, aduce în inimi bucuria Sfântului Duh, îi scria Bruno unui prieten.
În anul 1088, Bruno a fost chemat la Roma de către fostul său elev, papa Urban al II-lea. Aici a rămas timp de patru ani, ca sfetnic al Părintelui creştinătăţii, în problemele refacerii vieţii spirituale a clerului şi poporului. Apăsat de agitaţia din Oraşul Etern şi în permanenţă stăpânit de dorul după singurătate şi reculegere, obţine de la papa învoirea de a se retrage în Calabria, unde înfiinţează o nouă sihăstrie ce avea să atragă de-a lungul veacurilor nenumăraţi bărbaţi iubitori de bucuriile curate ale dezlipirii de cele trecătoare şi ale contemplării celor veşnice.
Analele mănăstirii din Torre, Calabria, menţionează că, înainte de a muri, veneratul abate i-a chemat pe fraţi în jurul său, a cerut iertare pentru eventualele greşeli faţă de ei şi față de alţi oameni, a făcut o mărturisire publică de credinţă şi, liniştit, a închis ochii. Era ziua de 6 octombrie a anului 1101. La 17 februarie 1623, papa Grigore al XV-lea a introdus comemorarea sfântului Bruno în calendarul Bisericii Universale.
Sursa: frlucian.blogspot.com
Sfântul Bruno s-a născut probabil în anul 1030 la Köln, dintr-o familie nobilă, şi a urmat cursurile şcolii episcopale din Reims. A devenit apoi canonic şi profesor de ştiinţe şi literatură la aceeaşi şcoală, dobândindu-şi un mare renume în comentarea Sfintei Scripturi, îndeosebi a scrisorilor sfântului Paul. Printre elevii săi s-au aflat Hugo de Châtillon, care va deveni papa Urban al II-lea şi viitorul episcop de Grenoble, sfântul Hugo.
Deoarece s-a opus practicelor simoniace, a întâmpinat unele dificultăţi care l-au determinat să părăsească învăţământul şi să urmeze chemarea către singurătate, pe care o simţise din tinereţe. Cu acest gând, s-a retras mai întâi într-un schit de lângă mănăstirea din Molesme. Împreună cu alţi şase călugări dornici de o mai mare reculegere, a mers la episcopul Hugo din Grenoble, care, în anul 1084, le-a oferit un loc singuratec în masivul muntos la Grande Chartreuse, la poalele Alpilor. Aici a luat fiinţă Ordinul Călugăresc al Cartusianilor.
Sub conducerea lui Bruno, călugării trăiau în locuinţe individuale, compuse din trei încăperi: un atelier, o cameră de lucru şi pentru pregătirea hranei şi o cameră pentru dormit şi rugăciune, cameră în care nu avea voie să intre nimeni. Ei se întâlneau în Oratoriu pentru oficiul divin şi sfintele slujbe. Viaţa lor era împărţită între rugăciune, munca manuală şi munca intelectuală, care consta în copierea de manuscrise. Înconjurat de cercul chiliilor călugăreşti, la mijloc se afla cimitirul. Această pace, pe care lumea nu o cunoaşte, aduce în inimi bucuria Sfântului Duh, îi scria Bruno unui prieten.
În anul 1088, Bruno a fost chemat la Roma de către fostul său elev, papa Urban al II-lea. Aici a rămas timp de patru ani, ca sfetnic al Părintelui creştinătăţii, în problemele refacerii vieţii spirituale a clerului şi poporului. Apăsat de agitaţia din Oraşul Etern şi în permanenţă stăpânit de dorul după singurătate şi reculegere, obţine de la papa învoirea de a se retrage în Calabria, unde înfiinţează o nouă sihăstrie ce avea să atragă de-a lungul veacurilor nenumăraţi bărbaţi iubitori de bucuriile curate ale dezlipirii de cele trecătoare şi ale contemplării celor veşnice.
Analele mănăstirii din Torre, Calabria, menţionează că, înainte de a muri, veneratul abate i-a chemat pe fraţi în jurul său, a cerut iertare pentru eventualele greşeli faţă de ei şi față de alţi oameni, a făcut o mărturisire publică de credinţă şi, liniştit, a închis ochii. Era ziua de 6 octombrie a anului 1101. La 17 februarie 1623, papa Grigore al XV-lea a introdus comemorarea sfântului Bruno în calendarul Bisericii Universale.
Sursa: frlucian.blogspot.com
4.756 ron
4.194 ron
