Regăsit în literatură, dar și în paginile istoriei națiunii, de altfel un punct de atracție și pe coordonatele geografice ale orașului răsărit cu îndrăzneală din anonimat pe culmile celor șapte coline, a crescut din pământul călcat de vizitatori nepoftiți un copac a cărui flori îți taie respirația.
Vârsta-i onorabilă, ce depășește deja jumătatea unui mileniu (după cum susțin unii experți), îl așază indiscutabil pe o bornă semnificativă din itinerariul moștenirii culturale obținute până în prezent. Dacă-i considerăm autentică vârsta, Teiul din grădina Copou, Iași, era deja un copac matur în perioada în care urbea a reprezentat capitala Moldovei ( 1564-1859 ).
Potrivit unor surse, în primăvara anului 1866, poetul adolescentin, Mihai Eminescu, a străbătut lungul drum, care leagă Bucovina de cetatea culturii transilvănene. Se spune că, la un moment dat, s-a oprit la umbra acestui tei și, văzând orașul, și-ar fi ridicat pălăria în semn de omagiu, exclamând:„Te salut din inimă, Mica Romă". Longevității sale nu s-a interpus nici securea omului, nici cruzimea războaielor, nici seceta, nici focul. În data de 4 august 1950, Iașul a fost lovit de o furtună cu grindină, în urma căreia, teiul a fost în mare parte distrus.
Inspirându-se din viață, scrutând o privire adâncă dincolo de copaci, pădure, istorie, tânărul pelerin și-a descărcat neîmplinirea în dragoste față de o femeie promisă deja altuia și s-a refulat într-o viață introvertită din pricina confuziei existențiale, toate pe fondul muzical al rimelor.
Dacă ar putea vorbi, copacul secular cu o coroană de rege ne-ar oferi povețe. De exemplu, unde ar trebui să ne înfigem rădăcinile idealurilor noastre pentru a ne lungi perspectiva vieții? Ce fel de sol ne-ar hrăni conștiința, rațiunea astfel încât să facem față minciunilor de orice natură? Cine ar putea să se bucure sub umbra experienței noastre acumulate prin instruire, educație, convingeri ce alimentează seva existenței?
Ilustrând revenirea la viață, un bărbat din vechime ne-a trasat lecția speranței prin următoarele cuvinte: „ Căci până și pentru un copac este speranță. Dacă este tăiat, îi vor da din nou lăstari, iar lăstarii lui vor continua să crească. „
Asemenea oricărui simplu vizitator, nu pierd ocazia de a-mi rezerva timp unei scurte plimbări pe aleile ( de data asta foarte atent îngrijite ) parcului din nordul orașului. Surprins într-un mod plăcut, remarc unele locuri de odihnă inscripționate cu versurile unor poezii cunoscute. Când te oprești câteva minute din vâltoarea evenimentelor cotidiene , parcă îți pătrunde până în adâncul firii fiorul trăirii unui personaj tumultuos ce urcă în culmea fericirii, dar doborât imediat de intangibilul tablou al unui Hiperion ascuns într-un obscur apus al vieții.
Zilele unei călătorii în inima Moldovei se apropie de sfârșit. Străzile Aradului îmi fac cu ochiul. Parafrazând entuziasmul marelui poet, îmi ridic capul: Privindu-te din depărtare, tu cu istorie îndelungată, te salut plin de respect, oraș - plămân ce inspiră aerul civilizației bătrânului continent!
Și ce dacă visele se pierd
Într-un regretabil neant al uitării ?
Cu grijă pe unele le dezmierd
În clepsidra cugetării
Și ce dacă viața a pus zăvor
Inocenței unui epigon stingher ?
Voi privi cu jind de pe pridvor
Orice gând ca pasager
Stelian Deaconu – taximetrist prozator
Regăsit în literatură, dar și în paginile istoriei națiunii, de altfel un punct de atracție și pe coordonatele geografice ale orașului răsărit cu îndrăzneală din anonimat pe culmile celor șapte coline, a crescut din pământul călcat de vizitatori nepoftiți un copac a cărui flori îți taie respirația.
Vârsta-i onorabilă, ce depășește deja jumătatea unui mileniu (după cum susțin unii experți), îl așază indiscutabil pe o bornă semnificativă din itinerariul moștenirii culturale obținute până în prezent. Dacă-i considerăm autentică vârsta, Teiul din grădina Copou, Iași, era deja un copac matur în perioada în care urbea a reprezentat capitala Moldovei ( 1564-1859 ).
Potrivit unor surse, în primăvara anului 1866, poetul adolescentin, Mihai Eminescu, a străbătut lungul drum, care leagă Bucovina de cetatea culturii transilvănene. Se spune că, la un moment dat, s-a oprit la umbra acestui tei și, văzând orașul, și-ar fi ridicat pălăria în semn de omagiu, exclamând:„Te salut din inimă, Mica Romă". Longevității sale nu s-a interpus nici securea omului, nici cruzimea războaielor, nici seceta, nici focul. În data de 4 august 1950, Iașul a fost lovit de o furtună cu grindină, în urma căreia, teiul a fost în mare parte distrus.
Inspirându-se din viață, scrutând o privire adâncă dincolo de copaci, pădure, istorie, tânărul pelerin și-a descărcat neîmplinirea în dragoste față de o femeie promisă deja altuia și s-a refulat într-o viață introvertită din pricina confuziei existențiale, toate pe fondul muzical al rimelor.
Dacă ar putea vorbi, copacul secular cu o coroană de rege ne-ar oferi povețe. De exemplu, unde ar trebui să ne înfigem rădăcinile idealurilor noastre pentru a ne lungi perspectiva vieții? Ce fel de sol ne-ar hrăni conștiința, rațiunea astfel încât să facem față minciunilor de orice natură? Cine ar putea să se bucure sub umbra experienței noastre acumulate prin instruire, educație, convingeri ce alimentează seva existenței?
Ilustrând revenirea la viață, un bărbat din vechime ne-a trasat lecția speranței prin următoarele cuvinte: „ Căci până și pentru un copac este speranță. Dacă este tăiat, îi vor da din nou lăstari, iar lăstarii lui vor continua să crească. „
Asemenea oricărui simplu vizitator, nu pierd ocazia de a-mi rezerva timp unei scurte plimbări pe aleile ( de data asta foarte atent îngrijite ) parcului din nordul orașului. Surprins într-un mod plăcut, remarc unele locuri de odihnă inscripționate cu versurile unor poezii cunoscute. Când te oprești câteva minute din vâltoarea evenimentelor cotidiene , parcă îți pătrunde până în adâncul firii fiorul trăirii unui personaj tumultuos ce urcă în culmea fericirii, dar doborât imediat de intangibilul tablou al unui Hiperion ascuns într-un obscur apus al vieții.
Zilele unei călătorii în inima Moldovei se apropie de sfârșit. Străzile Aradului îmi fac cu ochiul. Parafrazând entuziasmul marelui poet, îmi ridic capul: Privindu-te din depărtare, tu cu istorie îndelungată, te salut plin de respect, oraș - plămân ce inspiră aerul civilizației bătrânului continent!
Și ce dacă visele se pierd
Într-un regretabil neant al uitării ?
Cu grijă pe unele le dezmierd
În clepsidra cugetării
Și ce dacă viața a pus zăvor
Inocenței unui epigon stingher ?
Voi privi cu jind de pe pridvor
Orice gând ca pasager
Stelian Deaconu – taximetrist prozator
4.756 ron
4.194 ron
