Andrei Ando a scris povestea staţiunii Moneasa, de la localitatea aristocratică exclusivistă la staţiunea poporului şi devalizarea care a urmat – de la mărire la cădere!

În data de 28 martie, staţiunea Moneasa va găzdui un eveniment cultural important: lansarea unei cărţi-eveniment, probabil cea mai complexă scrisă vreodată despre istoria staţiunii! Intitulată „Moneasa. Vieţi şi contexte”, care a apărut la Editura Eikon, de la Bucureşti, şi a fost scrisă de dr. Andrei Ando. Pe 350 de pagini, urmăreşte evoluţia staţiunii începând cu momentul în care apare pentru prima oară pe blazonul aristocraţiei şi până la revoluţia din decembrie 1989.

Ghidul Arădean: Domnule Andrei Ando, ce a motivat scrierea acestei cărţi?

Andrei Ando: Dorinţa de a cunoaşte mai bine istoria staţiunii Moneasa, probabil unul dintre cele mai pitoreşti locuri ale judeţului Arad, cu o mare încărcătură istorică. Sunt pasionat de acest domeniu, sub coordonarea prof. univ. dr. Corneliu Pădurean am susţinut studiile doctorale în istorie la Universitatea din Oradea şi în perioada cercetărilor pentru teza de doctorat, în arhive am găsit multe referiri la Moneasa.

Mi-au trezit interesul şi am dezvoltat o direcţie de cercetare pe ceea ce a însemnat viaţa de zi cu zi în această localitate, devenită staţiune. M-a interesat cum au trăit aici oamenii, ce a determinat aristocraţia să considere Moneasa o staţiune la concurenţă cu Karlovy Vary, cine a investit aici, care au fost oaspeţii celebri ai staţiunii, cum a evoluat Moneasa de la calitatea de refugiu al nobilimii la statutul de staţiune muncitorească. Şi, sigur, am cercetat şi am descris atributele fiecărei perioade din viaţa staţiunii.

G.A.: Deci v-aţi concentrat pe staţiune, nu neapărat pe comuna Moneasa.

Andrei Ando: Comuna Moneasa a devenit celebră datorită industriei de extragere şi prelucrare a metalelor, iar apoi datorită staţiunii. Eu am dezvoltat ambele elemente în cartea aceasta, dar am insistat şi asupra vieţii sociale, culturale, asupra oamenilor din localitate. Este foarte important acest aspect: m-au interesat condiţiile vieţii de zi cu zi, transformările determinate de evoluţia locului, impactul trecerii Monesei de la un proprietar la altul.

G.A.: Cu ce noutăţi vine care pe care aţi scris-o, faţă de ceea ce se ştie deja despre Moneasa?

Andrei Ando: În primul rând, am constatat că se ştiu foarte puţine despre Moneasa! Eu însumi am fost jurnalist peste 25 de ani, sunt în administraţia publică de şase ani, dar cercetarea arhivelor, documentele edite şi inedite la care am avut acces, mi-au relevat noutăţi multe şi, fără să mă tem de cuvintele mari, spectaculoase. Pornesc de la faptul că Moneasa este cea mai aristocrată localitate a judeţului Arad. Asta este, din punctul meu de vedere, o axiomă, după informaţiile pe care le prezint în carte nu mai are nevoie de nicio demonstraţie.

A fost în patrimoniul a cinci mari familii nobiliare, a căror poveşti reprezintă jaloane importante în istoria politică a Europei Centrale şi de Est. Am arătat care au fost cele cinci familii, începând cu 11 februarie 1387 şi terminând cu ultimul Wenckheim, care a stăpânit staţiunea. Am urmărit destinul acestor familii, inclusiv povestea celor mai recenţi proprietari, Wenckheim, care au şi construit mocăniţa Sebiş-Moneasa şi care au primit despăgubiri consistente de la statul român după Marea Unire şi naţionalizarea Monesei.

Apoi am descris legătura altor proprietari, conţii Waldstein, cu Beethoven. Am insistat pe perioada de glorie a Monesei, pe vizita împăratului în zona aceasta, a regelui Albaniei, a unor arhiduci, a înaltei nobilimi şi a protipendadei imperiale. Am scris despre atacurile mortale ale lupilor, despre „Ghezăşul de codru” despre superstiţiile de la Moneasa, viaţa intensă de staţiune. Am dezvoltat şi evoluţia localităţii în perioada comunistă, spectaculoasă, la rândul ei, cu muncitori care nu mai găseau locuri de cazare la câte un sfârşit de săptămână, datorită popularităţii acestui loc. 

G.A.: Am văzut că aţi insistat şi asupra unor personalităţi locale.

Andrei Ando: Aşa este, şi aici am venit cu un alt element de noutate. Am recuperat, dacă vreţi, câteva dintre personalităţile uitate sau niciodată suficient apreciate ale Aradului de astăzi. Este vorba despre preotul Terenţiu Nonu, despre tenorul născut la Neagra, Ioan Dronca, despre medicul Corneliu Bârsan, despre directorul cel mai longeviv al staţiunii, Aurel Brad, despre artistul plastic Gheorghe Groza Eu cred că fiecare dintre aceştia ar merita, alături de aristocraţii care au pus câte o piatră la construcţia staţiunii, să fie evidenţiaţi într-o galerie de onoare, într-un muzeu viu unde turiştilor să li se povestească despre influenţa lor în cultura naţională, în medicină, în viaţa socială sau politică, după caz. Din păcate, nu am văzut o asemenea preocupare, deşi cred că ar putea reprezenta un punct de interes la Moneasa, pe lângă, desigur, recunoştinţa necesară faţă de oamenii care au şlefuit staţiunea. Şi ar mai fi o contribuţie importantă a acestui volum: în el se regăseşte prima imagine a staţiunii, a celei dintâi vile construite pentru turişti, din iunie 1870.


G.A.:Care sunt poveştile care v-au captivat, ca autor al acestei cărţi?

Andrei Ando: Pe mine fiecare episod legat de Moneasa m-a fascinat şi m-a captivat. Am identificat un monesan care a luptat la Waterloo împotriva lui Napoleon. Am scris despre celebrul căpitan Dreyfus, invitat la băile de aici. Despre experimentul din anul 1901, când un autobuz a fost pus pe şinele mocăniţei, pentru a experimenta un nou tip de transport a turiştilor la Moneasa. Am scris despre moartea de tifos a unei suspecte de crimă care se refugiase în staţiune; despre băiatul sălbăticit care a rătăcit în munţii dimprejur; despre decepţiile şi şarlataniile interbelice. Am dezvoltat subiectul devalizării staţiunii între cele două războaie mondiale şi după căderea comunismului. Găsiţi în carte informaţii despre vampirul de la Moneasa, despre un soldat mâncat de lupi, şi despre cantitatea de aur pe care familia Wenckheim a primit-o ca despăgubire pentru staţiune şi siturile industriale. Aş mai aminti şi faptul că în anul 1941, pe tot parcursul anului, staţiunea a înregistrat un singur turist. Deci se poate şi mai rău decât ceea ce este acum...


G.A.: În final, cum vedeţi astăzi staţiunea Moneasa?

Andrei Ando: O văd aşa cum o vedeţi şi dumneavoastră – palidă, o umbră nesemnificativă a ceea ce ar putea să fie. Am un respect deosebit faţă de unii oameni de afaceri care au încercat să o revitalizez, dar cu tristeţe trebuie să spun că Moneasa de astăzi cu greu poate fi numită staţiune. Aş încheia prin a le mulţumi celor care m-au sprijinit în acest demers editorial: Agenţiei Naţionale de Presă Agerpres, colecţionarilor Alexandru Cserni, Mihai Besesek şi Dan Groza – pentru imagini, şi domnului Călin Chendea, pentru suportul tehnic. Vă invit cu drag la Moneasa, la Vila Mayumi, în 28 martie, de la ora 13, pentru lansarea volumului.