„Ca actriță simt că am multă libertate, dar și multă responsabilitate.” Interviu cu actrița Diana Ioana Licu

Data publicare: Sambata, 29 Februarie, 2020 Total: 921 accesari

„Ca actriță simt că am multă libertate, dar și multă responsabilitate.” Interviu cu actrița Diana Ioana Licu

Tânără, inspirată și cu o doză mare de talent... la purtător, actrița Diana Ioana Licu este, de câteva luni, membră cu acte în regulă a colectivului Teatrului Clasic ,,Ioan Slavici” Arad. Absolventă a Liceului de artă „Carmen Sylva”, din Ploiești – profil: canto clasic, și, mai apoi, a clasei de Actorie a Facultății de Teatru și Film din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, din Cluj Napoca, Diana Ioana Licu a pășit de doar un an și un pic pragul a două decenii de existență. Ani în care însă, tânăra actriță a reușit să își înscrie în CV multe spectacole cu... lipici la public. Unul dintre ele este, de altfel, și cel mai recent proiect teatral înscris în repertoriul Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad. Este vorba despre ,,Bagajul cu oameni” după ,,The search for signs of intelligent life in the universe” de Jane Wagner, în traducerea lui Matei Ioan Rotaru și dramatizarea Dianei Ioana Licu. Următoarele reprezentații ale acestui spectacol sunt programate în 29 februarie și 24 martie, de la ora 19.00, în sala 30/3 a TCISA.

 

Diana, te-ai simțit bine în lumea artistică încă din copilărie. În liceu, ai făcut canto clasic.  Cum s-a produs apropierea ta de teatru?

 

Mergeam la spectacole în orășelul în care am făcut liceul. Mă fascina libertatea pe care simțeam că o aveau actorii acolo, pe scenă. După un spectacol simțeam nevoia să mă mișc mai mult, să vorbesc liber și căutam în jurul meu lucruri senzaționale, care să mă facă să mă manifest mai mult ca de obicei. Apoi a intervenit și... mintea și m-am trezit cu întrebarea „Deci, ce ai de gând?”

 

Ce îți oferă meseria de actrița și nu ți-ar oferi nicio altă meserie? 

 

De obicei, nu compar ceea ce sunt, cu ceea ce aș fi putut fi în alte împrejurări. Ca actriță simt că am multă libertate, dar și multă responsabilitate. Oamenii se văd pe ei, mai mult sau mai puțin acolo pe scenă sau încep să viseze, încep să simtă, devin vulnerabili. Se creează o conexiune interesantă care nu poate fi explicată, e foarte fragilă.

 

Care sunt lucrurile esențiale care ți s-au întâmplat și care ți-au marcat viața. Fără de care nu ai fi ajuns unde esti? 

 

Cred că tot ce trăiesc se leagă foarte bine cu ceea ce urmează să mi se întâmple. Dar nu pot să nu menționez trei oameni foarte importanți care au contribuit vizibil la creșterea mea umană și profesională: pe mama mea și pe profesorii mei, Filip Odangiu și Sinko Ferenc.

 

Dacă ar fi să spui (doar) trei cuvinte care să te caracterizeze pe tine ca om, care ar fi acestea?

Speranță. Vis. Transformare.

 

Dar ca actriță?

Joc. Animal. Senzorial…..Cel puțin, asta simt acum.

 

De ce îți este cel mai teamă atunci când urci pe scenă? 

 

Încerc să merg pe ideea că „ceea ce nu te omoară, te face mai puternic, te învață, te crește, te face mai bun, poate te mângâie, te liniștește și face numai bine.”

 

Bagajul cu oameni” - un spectacol nou în repertoriul Teatrului Clasic Ioan Slavici” Arad, dar… nu atât de nou pentru tine. Cum s-a născut acest proiect? 

 

L-am început în anul 3 de facultate, one man show/one woman show a fost, inițial, doar o temă de semestru. Mi-a plăcut ideea că, personajul pe care îl joc - această bătrână, fiind homeless este invizibilă pentru restul oamenilor, nimeni nu știe cine e și ce face, ea în schimb, știe despre toți oamenii câte ceva, având puterea de a vedea lumea prin ochii lor. Faptul că vorbește cu extratereștrii este ca un bonus al scenariului. M-a cucerit, așa că m-am apucat să-l dramatizez și să-l fac posibil de jucat într-o oră. L-am jucat la facultate, apoi la Reactor în Cluj, și acum a ajuns la Arad. Este spectacolul pe care oricând l-aș juca cu cel mai mare drag. E spectacolul meu de suflet.

 

Cu ce pleacă publicul de la acest spectacol? Sentimente, emoții, senzații…

 

Dacă publicul pleacă cu orice emoție, senzație sau gând și o simte sau se gândește și ziua următoare, mi-am făcut datoria. Mi-aș dori să plece cu gândul că viața este un cadou de care merită să se bucure conștient. Că viața este o artă și ca orice artă cuprinde mistere care o fac să fie atât de interesantă.

 

Cât de mult te responsabilizează pe tine, ca actriță, un spectacol în care dai singură... piept cu publicul, în care nu ai un partener de joc?

 

E o altfel de mobilizare interioară. Se simte altfel publicul, îi simt orice respirație și știu că… telecomanda e la mine, numai eu am controlul asupra situației. Este foarte plăcut să știi că, și dacă faci o prostie, nu încurci pe nimeni, te scoți cumva fără să sesizeze nimeni. Responsabilitatea crește atunci când mă gândesc că eu singură trebuie să mențin atenția a 30-50 de oameni care stau timp de o oră și aud aceeași voce, aproape fără pauză. Nu merge cu jumătate de măsură, pentru că dacă publicul este pierdut, foarte greu îl readuci înapoi, în lumea ta.

 

Ai deja experiența unor luni petrecute în colectivul teatrului arădean, cum e? 

 

De la toți oamenii cu care am făcut cunoștință în acest teatru am simțit căldură și disponibilitate. Mă bucur mult că fac parte din trupă. Sunt toți actori foarte buni și în primul rând, sunt oameni. Prima dată când mi-am văzut colegii jucând, am simțit un flux mare de energie care a năvălit peste mine și mi-am zis  „Da, am de muncit. Am nimerit unde trebuie!” Cred că e o trupă solidă și muncitoare în care știu că am să cresc profesional. Îmi doresc să lucrez cu toți.