Ghidul Arădean a avut plăcerea de a sta de vorbă cu Zoltan Lovas, cunoscutul actor arădean, deţinător al premiilor „Cel mai bun actor” - la Festivalul de Teatru scurt la Oradea în 2001 şi din nou în 2006 la Gala Hop din Bacău, precum şi al „Premiului de Excelenţă” - conferit de Consiliul Judeţean Arad în 2005.

 

Ghidul Arădean: Să o luăm de la începuturi, când ai ştiut că vrei să devii actor?

Zoltan Lovas: Am ştiut că vreau să devin actor de la vârsta de cinci ani! Mă uitam pe vremea aceea pe TVR1 maghiari şi mă fascina o piesă de teatru. Mă întebam oare cum am să reuşesc să învăţ tot ce ţine de actorie, însă deja ştiam că asta vreau să fiu. Eu cred că undeva e scris care este menirea noastră şi că simţi la un moment dat chemarea spre acel drum. Apoi mi-a trecut şi am vrut să devin doctor chirurg. Problema a fost că nu mă descurcam cu chimia aşa că am revenit la primul impuls, acoria.

 

G.A: Cum de ai ales actoria în teatru în detrimentul televiziunii?

Z.L: Am făcut televiziune în Arad şi nu numai. De exemplu am prezentat meteo la Răzvan şi Dani. În studenţie am făcut şi filme, dar eu nu consider că sunt un actor de film.

 

G.A: Care este diferenţa între actorul de televiziune şi cel de teatru?

Z.L: Este o mare diferenţă, în primul rând de tehnică şi apoi de expresivitate. Eu sunt o fire mai vulcanică şi acest lucru nu întotdeauna e în avantajul filmului. Sunt două meserii absolut diferite. Un actor poate să facă teatru şi film, pe când cineva, fără studii de actorie, poate să facă film dar nupoate să facă teatru.

 

G.A: Care a fost parcursul profesional? Care sunt principalele teatre în cadrul cărora ai activat?

Z.L: Am fost angajat în Bucureşti la Teatrul Bulandra, la Teatrul Naţional, la Teatrul de Comedie, la Teatrul Naţional din Timişoara. Am renunţat însă şi am venit la Arad şi nu îmi pare rău, pentru că aici mă simt cel mai bine.

 

G.A: Există vreun personaj cu care te-ai identificat, care ţi-a devenit, oarecum, favorit?

Z.L: Un personaj care mi-a plăcut foarte mult şi încă nu l-am jucat la scenă mare a fost un rol din studenţie, PLATONOV de A. P. Cehov. În cei 21 de ani de actorie, din cele 70 de roluri jucate, toate principale, majoritatea îmi sunt dragi şi îmi este greu să aleg. Îmi este mai uşor să vă dezvălui că au existat vreo trei roluri care nu mi-au plăcut, fără să dau nume, însă acele spectacole nici nu s-au jucat.

 

„Mă inspiră oamenii care au libertate de gândire”

 

G.A: Care sunt persoanele care te inspiră?

Z.L: Toate persoanele din jur mă inspiră pentru că de la fiecare văd şi învăţ ceva. În parcurcursul anilor, am învăţat că, mai important decât să vorbeşti este să asculţi oamenii. Trebuie să îl asculţi inclusiv pe cel care se repetă, pentru că poate chiar a mia oară îţi va spune un detaliu care te va marca.
 

În special, mă inspiră oamenii care au libertate de gândire. Îmi amintesc că citisem undeva că talentul nu e nimic altceva decât plăcerea şi bucuria lucrului făcut şi consider că în această meserie, bucuria şi plăcerea de a te juca, sunt primordiale. În clipa în care uiţi să te joci şi totul devine rutină, se pierde esenţa. Când joci din plăcere şi o faci cu bucurie, ca pentru prima oară, păstrezi această esenţă şi nu degeaba se spune că toate începuturile au un farmec nespus.

 

G.A: Ai vreun moment favorit în întreaga carieră?

Z.L: Desigur că am avut satisfacţii la majoritatea premierelor şi mă emoţionez la fiecare, dar ca să ofer un exemplu concret, am un spectacol la care ţin foarte mult, „Apropo, aţi chemat pompierii?”. Este un spectacol interactiv. L-am jucat o dată pentru copiii olimpici de la Timişoara şi i-am pus pe ei să joace diferite roluri. La un moment dat am ales, fără să ştiu, un surdo-mut. Primul gând a fost să îl trimit la loc şi să aleg pe altcineva, dar mi-am dat seama rapid că aş fi cel mai mare laş. M-am descurcat cu ajutorul unui translator care îi transmitea ce are de făcut, iar el spunea prin semne. A fost un moment frumos, în special finalul când am rugat spectatorii să îl aplaude prin semnul specific aplauzelor, cu mâinile sus şi fluturând din acestea, semn pe care îl aflasem cu două săptămâni înainte. Acele clipe m-au marcat şi m-auimpresionat atât pe mine cât şi pe interlocutorul meu surdo-mut.
 

 
 

G.A: Încă ai emoţii înainte de o premieră?

Z.L: Emoţiile nu dispar, dimpotrivă! Parcă cu cât înaintez în vârstă tot mai mari sunt emoţiile. Chiar mi-am sunat mentorul ca să îi cer părerea, pe maestrul Mircea Albulescu, care mi-a fost profesor. Mi-a spus că ceea ce se întâmplă cu mine este normal, pentru că pe umerii mei se află povara rolurilor jucate, care mi-au ieşit şi pe care trebuie să le apăr şi atunci apare frica să nu dezamăgesc, iar de aici provin emoţiile.
 

Nici ziua de după premieră nu este uşoară, pentru că eşti încă frisonat şi abea a doua, a treia zi, ajungi să te bucuri de minunatele clipe prin care ai trecut.

 

„Să practici actoria şi să o predai elevilor sunt două lucruri total diferite”

 

G.A: Povesteşte-ne despre proiectele în care eşti implicat.

Z.L: Toate proiectele îmi sunt foarte apropiate şi pe toate aş vrea să le scot în evidenţă. Mă implic în absolut tot ceea ce fac. Fie că e vorba de un rol de la teatru, un proiect european, sau baluri de boboci. Nu accept altminteri.

 

G.A: Ca să vorbim puţin mai concret, spune-ne despre cum este să predai actorie elevilor de liceu şi cum ai ajuns în postura de profesor.

Z.L: Predau la Liceul de Artă „Sabin Drăgoi” din Arad elevilor de clasa a X-a şi a XII-a. Acum 10 ani am înfiinţat această secţie de actorie, împreună cu fosta directoare, prof. Silvia Demian, şi sunt foarte mândru de această realizare. Actualii elevi de clasa a X-a sunt prima mea generaţie şi secţia de actorie are tot sprijinul din partea conducerii. Momentan avem puţine emoţii pentru că elevii clasei a X-a, la mijlocul lunii decembrie, au examen şi pregătim primul lor mic spectacol în versuri, de autori precum Sorescu, Minulescu şi Stănescu.
 

Adevărul este că să practici actoria şi să o predai elevilor sunt două lucruri total diferite şi este dificil, fără să îmi fie teamă să recunosc. Cu această ocazie am realizat cât de frumoasă şi de grea este meseria de profesor. Tot respectul pentru ei! Această meserie necesită o uzură psihică maximă, la fel ca în meseria mea de actor, însă, există o diferenţă majoră. La teatru, în cadrul repetiţiilor, se întâmplă uneori să nu fii în formă maximă. Desigur, la spectacol e altceva, trebuie să fii perfect şi pentru asta te antrenezi. În faţa copiilor trebuie să fii mereu alert şi în cea mai bună formă pentru că ei te simt. Trebuie să oferi foarte multe ca să primeşti rezultate de la ei, dar ne descurcăm, atât ei cât şi eu.

 

G.A: Care este mesajul pe care vrei să îl transmiţi cititorilor noştri cu ocazia sărbătorilor de iarnă?

Z.L: Mă emoţionez când văd ce se întâmplă în lume. Oamenii au uitat să iubească şi chiar sper ca sărbătorile de iarnă să treacă cu bine şi să apucăm să ne bucurăm de ele. Vreau să le amintesc că trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă şi fiecare om pe care îl vedem, să iubim foarte mult şi să fim găşiţi de Moş Crăciun în acestă stare de bucurie şi de iubire unul faţă de altul. 








Silvia Irimie