Partidul Comunist Român (PCR) a fost creat la data de 8 mai 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Social Democrat Român (istoric). Primul său secretar general a fost un mic burghez, care avea un atelier de textile, fiind supranumit în partid ”Plăpumarul”.
A funcționat în diferite perioade sub diferite denumiri oficiale: între 1921-1945 drept Partidul Comunist din România, și între 1954-1965 drept Partidul Muncitoresc Român. Din 1965 PMR a redevenit Partidul Comunist Român (PCR).
În mai 1921, la Congresul general al Partidului Socialist, desfășurat la București, aripa de extremă stângă a Partidului Social Democrat Român (istoric), (așa numiții maximaliști, conduși de Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Boris Ștefanov și Alecu Constantinescu) profitând de faptul că majoritatea liderilor socialiști erau în pușcărie și în incapacitate de a-și exercita funcțiile, au votat pentru transformarea partidului în Partidul Socialist – Comunist, redenumit apoi Partidul Comunist din România (PCdR).
Acest Congres din 8-12 mai 1921 va fi cunoscut ca primul congres al Partidului Comunist Român. PCdR era profund atașat principiilor fundamentale ale Internaționalei a treia.
Așadar, la 8 mai 1921, din transformarea Partidului Socialist a luat ființă Partidul Comunist din România, afiliat la Internaționala a III-a comunistă.
Raidurile poliției și arestările au forțat abandonarea Congresului la 12 mai, la o zi după votul în favoarea afilierii la Internaționala Comunistă.
În viziunea părinților întemeietori ai comunismului românesc existau toate condițiile pentru o convulsie care ar fi instaurat, după model sovietic, „dictatura muncitorimii și a țărănimii”.
Printre cei care stimulau activ crearea unei „avangarde” leniniste în România se afla și bulgarul Cristian Racovski, figură proeminentă a Cominternului și, anterior, activist socialist în România.
Primul secretar general a fost Gheorghe Cristescu, de meserie plăpumar. Gheorghe Cristescu a fost exclus din Partidul Comunist Român în 1926, a fost închis în perioada 1950 – 1954 dar a fost reabilitat de Nicolae Ceaușescu în 1971. A murit în 1973.
Despre viata lui Cristescu în anii postbelici, informatiile sunt lacunare. În 1950 a fost trimis în lagărul de muncă de la Canal, unde a petrecut patru ani.
Fiica sa a fost ucisă în 1935, de Crăciun. Era iubita lui Liviu Ciulei, tatăl regizorului și un bogat investitor în imobiliare, care a fost suspect de crimă. Cazul a zguduit Bucureștiul, iar acuzațiile au fost lansate chiar de tatăl fetei,
Plăpumarul Cristescu s-a întâlnit personal cu Lenin, cu care, spunea mai târziu, a avut o controversă legată de conducerea națională sau internațională a partidelor comuniste.
Alături de Plăpumar, printre membrii inițiali s-au aflat însă și numeroși intelectuali de valoare, precum Lucrețiu Pătrășcanu, jurist și sociolog sau istoricul Petre Constantinescu-Iași.
În iunie 1921 adevărații lideri ai partidului socialist au amendat hotărârile votate la congresul din mai 1921 și, practic, din acel moment muncitorimea română a fost reprezentată politic de două partide: unul moderat ca doctrină, social-democrat reformist, și celălalt revoluționar, partidul comuniștilor.
Imediat după scindare, nou formatul PCdR s-a afiliat la Internaționala a III-a.
Abia la cel de-al doilea congres al Partidului Comunist, desfășurat la Ploiești, la 3-4 octombrie 1922, au fost puse bazele noului partid comunist.
În România interbelică, PCR a fost o mică organizație politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice care a susținut ideologic revoluția comunistă. O serie de filme realizate în perioada comunistă prezintă acea perioadă, ”a ilegaliștilor”, într-o notă pozitivă.
Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România după actul de la 23 august 1944, la care a participat în calitate de membru al Blocului Național Democrat (BND).
Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I, în urma loviturii de stat de la 30 decembrie 1947, s-a instaurat Republica Populară Română.
Între 1947 și 1989, PCR a fost singurul partid politic oficial care a activat pe scena politică din România.
În articolul 3 al Constituției României din 1965, PCR era numit „forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”.
Sub conducerea PCR în România a fost instaurată dictatura proletariatului, în economie s-a instituit dirijismul, societatea civilă a fost alterată de principiile dictatoriale ale PCR, iar cenzura a inhibat libertatea de exprimare.
Sursa:alba24.ro
Sursă foto: Fototeca online a comunismului românesc, Photo no: #Z350, Quota:55/1971
Partidul Comunist Român (PCR) a fost creat la data de 8 mai 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Social Democrat Român (istoric). Primul său secretar general a fost un mic burghez, care avea un atelier de textile, fiind supranumit în partid ”Plăpumarul”.
A funcționat în diferite perioade sub diferite denumiri oficiale: între 1921-1945 drept Partidul Comunist din România, și între 1954-1965 drept Partidul Muncitoresc Român. Din 1965 PMR a redevenit Partidul Comunist Român (PCR).
În mai 1921, la Congresul general al Partidului Socialist, desfășurat la București, aripa de extremă stângă a Partidului Social Democrat Român (istoric), (așa numiții maximaliști, conduși de Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Boris Ștefanov și Alecu Constantinescu) profitând de faptul că majoritatea liderilor socialiști erau în pușcărie și în incapacitate de a-și exercita funcțiile, au votat pentru transformarea partidului în Partidul Socialist – Comunist, redenumit apoi Partidul Comunist din România (PCdR).
Acest Congres din 8-12 mai 1921 va fi cunoscut ca primul congres al Partidului Comunist Român. PCdR era profund atașat principiilor fundamentale ale Internaționalei a treia.
Așadar, la 8 mai 1921, din transformarea Partidului Socialist a luat ființă Partidul Comunist din România, afiliat la Internaționala a III-a comunistă.
Raidurile poliției și arestările au forțat abandonarea Congresului la 12 mai, la o zi după votul în favoarea afilierii la Internaționala Comunistă.
În viziunea părinților întemeietori ai comunismului românesc existau toate condițiile pentru o convulsie care ar fi instaurat, după model sovietic, „dictatura muncitorimii și a țărănimii”.
Printre cei care stimulau activ crearea unei „avangarde” leniniste în România se afla și bulgarul Cristian Racovski, figură proeminentă a Cominternului și, anterior, activist socialist în România.
Primul secretar general a fost Gheorghe Cristescu, de meserie plăpumar. Gheorghe Cristescu a fost exclus din Partidul Comunist Român în 1926, a fost închis în perioada 1950 – 1954 dar a fost reabilitat de Nicolae Ceaușescu în 1971. A murit în 1973.
Despre viata lui Cristescu în anii postbelici, informatiile sunt lacunare. În 1950 a fost trimis în lagărul de muncă de la Canal, unde a petrecut patru ani.
Fiica sa a fost ucisă în 1935, de Crăciun. Era iubita lui Liviu Ciulei, tatăl regizorului și un bogat investitor în imobiliare, care a fost suspect de crimă. Cazul a zguduit Bucureștiul, iar acuzațiile au fost lansate chiar de tatăl fetei,
Plăpumarul Cristescu s-a întâlnit personal cu Lenin, cu care, spunea mai târziu, a avut o controversă legată de conducerea națională sau internațională a partidelor comuniste.
Alături de Plăpumar, printre membrii inițiali s-au aflat însă și numeroși intelectuali de valoare, precum Lucrețiu Pătrășcanu, jurist și sociolog sau istoricul Petre Constantinescu-Iași.
În iunie 1921 adevărații lideri ai partidului socialist au amendat hotărârile votate la congresul din mai 1921 și, practic, din acel moment muncitorimea română a fost reprezentată politic de două partide: unul moderat ca doctrină, social-democrat reformist, și celălalt revoluționar, partidul comuniștilor.
Imediat după scindare, nou formatul PCdR s-a afiliat la Internaționala a III-a.
Abia la cel de-al doilea congres al Partidului Comunist, desfășurat la Ploiești, la 3-4 octombrie 1922, au fost puse bazele noului partid comunist.
În România interbelică, PCR a fost o mică organizație politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice care a susținut ideologic revoluția comunistă. O serie de filme realizate în perioada comunistă prezintă acea perioadă, ”a ilegaliștilor”, într-o notă pozitivă.
Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România după actul de la 23 august 1944, la care a participat în calitate de membru al Blocului Național Democrat (BND).
Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I, în urma loviturii de stat de la 30 decembrie 1947, s-a instaurat Republica Populară Română.
Între 1947 și 1989, PCR a fost singurul partid politic oficial care a activat pe scena politică din România.
În articolul 3 al Constituției României din 1965, PCR era numit „forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”.
Sub conducerea PCR în România a fost instaurată dictatura proletariatului, în economie s-a instituit dirijismul, societatea civilă a fost alterată de principiile dictatoriale ale PCR, iar cenzura a inhibat libertatea de exprimare.
Sursa:alba24.ro
Sursă foto: Fototeca online a comunismului românesc, Photo no: #Z350, Quota:55/1971
4.756 ron
4.194 ron
