Odinioară, oricât de mic ar fi fost interiorul țărănesc, lada de zestre era prezentă ca piesă de mobilier, ea slujind zeci de ani și unei nevoi practice. Dar tot pe atât de importantă era și funcția ei estetică, mărturie a deosebitei îndemânări artistice a meșterilor țărani de pe aceste meleaguri de vest ale țării.
Piesă de mobilier țărănesc nelipsită din inventarul interiorului casei este apreciată atât ca și piesă utilitară în care sunt adăpostite la început așa cum îi spune și numele zestrea miresei, iar mai apoi diverse tipuri de textile (piese de costum popular, ștergare, măsărițe, fețe de pernă, valuri de pânză țesută în război etc.), cât și ca piesă decorativă rezultat al îndemânării artistice deosebite a meșterului lădar, ornamentată cu motive specifice zonei din care provine.
Dr. Gabriel Hălmăgean, etnograf:
”Secolul al XIX-lea reprezintă epoca în care meșteșugul lădăritului atinge apogeul dezvoltării sale în câteva sate din Țara Crișurilor, în județul Arad: Hășmaș, Groșeni, Nermiș, Camna, Nadăș.
Materialul din care sunt confecționate lăzile de zestre era lemnul de fag, un lemn de duritate mijlocie care permite ornamentarea cu ușurință a piesei, dar îi conferă în același timp și o trăinicie îndelungată. La Hășmaș și Nadăș lădarii obișnuiau să verifice lemnul înaintea tăierii, tăind o mică porțiune, pentru ca acesta să conțină cât mai puțină sevă, garantând astfel, faptul că lemnul nu va face carii.
La Hășmaș operațiunile de prelucrare a lăzii se făceau de meșter numai în pădure, până în primele două decenii ale secolului XX, acesta deplasându-se acolo de multe ori împreună cu familia. Lemnul tăiat se crăpa în scânduri la dimensiunile cerute de viitoarea piesă. După cioplire scândurile se așază la soare, pentru a se usca treptat, timp de 4-6 zile. În bucățile de lemn care vor fi picioarele sunt executate șănțulețe în care vor fi fixate ”fețele”. La fel se procedează și la ”spinare”, scândurile subțiate la capete se fixează cu cuie de lemn.
Lăzile de zestre erau transportate la târguri sau prin sate, sub formă de scânduri. Ele erau îmbinate pe loc. Din punct de vedere morfologic se lucrau lăzi cu capac plan sau lăzi cu capac bombat, tip sarcofag roman. Aceste lăzi cu capac bombat (”spinare”) sunt întâlnite mai ales pe Valea Crișului Alb. Din punct de vedere funcțional, se lucrau lăzi de zestre, ”hambare” (pentru cereale), lăzi pentru acte, lăzi pentru podoabe, lăzi pentru odoare bisericești, lăzi cu spătar (”lădoaie”).
Ornamentarea lăzilor de zestre se face în două feluri: prin crestare și prin vopsire. Prima tehnică este comună tuturor centrelor românești, în timp ce cea de-a doua e prezentă alături de crestătură. La lăzile maghiare sau slovace întâlnim numai tehnica vopsirii în compoziții scenice, fără crestătură. Toate lăzile sunt ornamentate numai în părțile vizibile, fără partea din spate, care, fiind lipită de perete nu era vizibilă. Uneltele de ornamentare erau: ”horjul” (scoabă), ”țârcălamul” (compasul) pentru crestare și pensula sau pana de gâscă pentru vopsire.
Culoarea vine să întregească unitatea compozițională de ansamblu, pe de o parte, iar pe de altă parte să individualizeze fiecare câmp ornamental. Această practică a vopsirii lăzilor de zestre este posibil să fi apărut sub influența slovacilor, prezenți în zona Crișurilor la defrișarea pădurilor sau ca muncitori în ”glăjării”, fabrici de sticlă. În sprijinul acestei afirmații, profesorul Ioan Godea remarca că în Hășmaș, unul din cei mai vechi lădari Baul Filip, era slovac de origine, dintr-o familie de sticlari, stabilit în localitate după desființarea ”glăjăriei”.
Motive ornamentale: ”ujerul”, ”crucița”, ”rozeta”, ”cercul” ca motiv solar, ”roata”, ”brăduțul”, ”cocârla” (motiv ornamental compus din 2, 3 sau mai multe semicercuri concentrice). Arta populară românească are caracteristic geometrismul accentuat al motivelor , în cazul artei lemnului realizat prin procedeele: cioplire, incizare, crestare.
În cazul lăzilor de zestre, tatăl fetei de măritat indica câteodată meșterului și anumite preferințe ornamentale. Piesa se făcea la comandă, iar plata se făcea de obicei în cereale, și mai rar în bani sau muncă.
Dacă mai demult, la Hășmaș, la 2-3 săptămâni de la nuntă, un grup de 12 flăcăi ”corinteii” se deplasau la socrul mare ducând cu ei lada de zestre a miresei, din care scoteau pe rând hainele tinerei neveste pentru a evidenția hărnicia ei, după care avea loc un ospăț cu mirii, nașii și rudele mai apropiate, în prezent a dispărut complet rolul lăzii de zestre în cadrul procesiunii nunții”.
Odinioară, oricât de mic ar fi fost interiorul țărănesc, lada de zestre era prezentă ca piesă de mobilier, ea slujind zeci de ani și unei nevoi practice. Dar tot pe atât de importantă era și funcția ei estetică, mărturie a deosebitei îndemânări artistice a meșterilor țărani de pe aceste meleaguri de vest ale țării.
Piesă de mobilier țărănesc nelipsită din inventarul interiorului casei este apreciată atât ca și piesă utilitară în care sunt adăpostite la început așa cum îi spune și numele zestrea miresei, iar mai apoi diverse tipuri de textile (piese de costum popular, ștergare, măsărițe, fețe de pernă, valuri de pânză țesută în război etc.), cât și ca piesă decorativă rezultat al îndemânării artistice deosebite a meșterului lădar, ornamentată cu motive specifice zonei din care provine.
Dr. Gabriel Hălmăgean, etnograf:
”Secolul al XIX-lea reprezintă epoca în care meșteșugul lădăritului atinge apogeul dezvoltării sale în câteva sate din Țara Crișurilor, în județul Arad: Hășmaș, Groșeni, Nermiș, Camna, Nadăș.
Materialul din care sunt confecționate lăzile de zestre era lemnul de fag, un lemn de duritate mijlocie care permite ornamentarea cu ușurință a piesei, dar îi conferă în același timp și o trăinicie îndelungată. La Hășmaș și Nadăș lădarii obișnuiau să verifice lemnul înaintea tăierii, tăind o mică porțiune, pentru ca acesta să conțină cât mai puțină sevă, garantând astfel, faptul că lemnul nu va face carii.
La Hășmaș operațiunile de prelucrare a lăzii se făceau de meșter numai în pădure, până în primele două decenii ale secolului XX, acesta deplasându-se acolo de multe ori împreună cu familia. Lemnul tăiat se crăpa în scânduri la dimensiunile cerute de viitoarea piesă. După cioplire scândurile se așază la soare, pentru a se usca treptat, timp de 4-6 zile. În bucățile de lemn care vor fi picioarele sunt executate șănțulețe în care vor fi fixate ”fețele”. La fel se procedează și la ”spinare”, scândurile subțiate la capete se fixează cu cuie de lemn.
Lăzile de zestre erau transportate la târguri sau prin sate, sub formă de scânduri. Ele erau îmbinate pe loc. Din punct de vedere morfologic se lucrau lăzi cu capac plan sau lăzi cu capac bombat, tip sarcofag roman. Aceste lăzi cu capac bombat (”spinare”) sunt întâlnite mai ales pe Valea Crișului Alb. Din punct de vedere funcțional, se lucrau lăzi de zestre, ”hambare” (pentru cereale), lăzi pentru acte, lăzi pentru podoabe, lăzi pentru odoare bisericești, lăzi cu spătar (”lădoaie”).
Ornamentarea lăzilor de zestre se face în două feluri: prin crestare și prin vopsire. Prima tehnică este comună tuturor centrelor românești, în timp ce cea de-a doua e prezentă alături de crestătură. La lăzile maghiare sau slovace întâlnim numai tehnica vopsirii în compoziții scenice, fără crestătură. Toate lăzile sunt ornamentate numai în părțile vizibile, fără partea din spate, care, fiind lipită de perete nu era vizibilă. Uneltele de ornamentare erau: ”horjul” (scoabă), ”țârcălamul” (compasul) pentru crestare și pensula sau pana de gâscă pentru vopsire.
Culoarea vine să întregească unitatea compozițională de ansamblu, pe de o parte, iar pe de altă parte să individualizeze fiecare câmp ornamental. Această practică a vopsirii lăzilor de zestre este posibil să fi apărut sub influența slovacilor, prezenți în zona Crișurilor la defrișarea pădurilor sau ca muncitori în ”glăjării”, fabrici de sticlă. În sprijinul acestei afirmații, profesorul Ioan Godea remarca că în Hășmaș, unul din cei mai vechi lădari Baul Filip, era slovac de origine, dintr-o familie de sticlari, stabilit în localitate după desființarea ”glăjăriei”.
Motive ornamentale: ”ujerul”, ”crucița”, ”rozeta”, ”cercul” ca motiv solar, ”roata”, ”brăduțul”, ”cocârla” (motiv ornamental compus din 2, 3 sau mai multe semicercuri concentrice). Arta populară românească are caracteristic geometrismul accentuat al motivelor , în cazul artei lemnului realizat prin procedeele: cioplire, incizare, crestare.
În cazul lăzilor de zestre, tatăl fetei de măritat indica câteodată meșterului și anumite preferințe ornamentale. Piesa se făcea la comandă, iar plata se făcea de obicei în cereale, și mai rar în bani sau muncă.
Dacă mai demult, la Hășmaș, la 2-3 săptămâni de la nuntă, un grup de 12 flăcăi ”corinteii” se deplasau la socrul mare ducând cu ei lada de zestre a miresei, din care scoteau pe rând hainele tinerei neveste pentru a evidenția hărnicia ei, după care avea loc un ospăț cu mirii, nașii și rudele mai apropiate, în prezent a dispărut complet rolul lăzii de zestre în cadrul procesiunii nunții”.
4.756 ron
4.194 ron
