Cu o frumusețe aparte, un soi de „je ne sais quoi” capabil să farmece orice interlocutor, mereu cu zâmbetul pe buze și cu chef de vorbă, Michaela Prosan e un om deschis. Îți împărtășește fără ocolișuri ceea ce gândește și discută cu la fel de multă ușurință despre arhitectură, călătorii sau cărțile pe care le-a citit. Când vine vorba despre actorie însă, devine brusc serioasă. Pentru că, actoria este pentru ea „cel mai frumos și profund lucru care mi s-a întâmplat vreodată”.
După ani în care părea că arhitectura va fi drumul ei în viață, Michaela Prosan a ales teatrul. Mai exact: Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, pe care o absolvă la clasa lui Florin Zamfirescu.
„Am dat examenul de admitere la UNATC. A fost cea mai fericită zi din viața mea când am aflat că am intrat. Și am intrat chiar foarte bine. Din 56 de admiși, am fost pe undeva pe la jumătate. Era prima mea realizare semnificativă. Până atunci mai făcusem lucruri de care puteam fi mândră, dar efortul pe care l-am depus ca să intru și emoțiile pe care le-am trăit atunci, au făcut să fie cel mai emoționant moment din viața mea de până atunci. Și rămâne într-un top 10 și de atunci încoace”
Chiar dacă de ceva vreme, numele i se leagă de film (a aparut în scurt metrajul „This Thing Called Love”, în 2016, a interpretat-o pe Izzy în „Escape VR”, primul film de ficțiune VR românesc, iar din 2018 este protagonista serialului „Fructul oprit” , difuzat de Antena 1), Michaela Prosan rămâne indubitabil îndrăgostită de teatru. De scenă. De public.
„Am ales să fac și teatru și nu voi renunța niciodată la el pentru legătura aceea magică dintre public și actor, pentru senzația pe care o ai când transmiți ceva și ajunge la privitori și, nu în ultimul rând, pentru că este minunat să știi că oamenii din fața ta au fost atenți pe parcursul spectacolului și la finalul acestuia se ridică în picioare și aplaudă munca ta și tu știi că ai ajuns la sufletul omului respectiv. Pentru unii teatrul este ca o terapie, pentru alții - este pur și simplu o evadare din mundan. Îmi place atunci când, stând față în față cu oamenii din sală, îi fac să râdă, să plângă, să... simtă.
Când pot să îi provoc să fie prezenți acolo, alături de mine. Să îi rup din stresul cotidian și să îi aduc alături de mine, în poveste. Noi, oamenii, uităm să trăim în prezent. Mereu ne gândim la altceva, la ce avem de făcut, la consecințele faptelor noastre. Suntem mereu în trecut. Mereu în viitor. Niciodată în prezent. Și cred că aceasta este bucuria mea cea mai mare atunci când sunt pe scenă – aceea de a-l face pe om să simtă în prezent.
Ați putea spune: „Da... dar teatrul este efemer. S-a lăsat cortina... s-a dus.” E adevărat. Dar cred că tocmai așa se creează vraja. Odată cuprins de ea vrei mai mult, vrei să simți mai mult. Și a simți înseamnă viață. Teatrul e viață.”
Actoria este, pentru Michaela Prosan, o permanenta provocare, un permanent exercițiu de sinceritate. Cu ea însăși. Cu publicul.
„Fie că se aprind în fața mea luminile rampei, fie că se aude „Acțiune! Motor!” , eu sunt mereu pregătită să dau. Să dăruiesc ce am mai bun. Diferențele între teatru și film sunt de ordin tehnic: în fața camerei, gesturile sunt mai mici, mai intime, iar la teatru sunt mult mai ample. Dar felul în care simt și trasmit ceea ce simt este același. La fel și sinceritatea. Dacă nu simți nimic, nu poți să păcălești privitorul. Chiar dacă te desparte de el un ecran de televizor.
În tot travaliul ăsta al meu, nu pun accentul pe succes, ci pe proces. Pentru că întotdeauna am ceva de învățat. Din tot ceea ce fac. Pentru că îmi doresc mai mult de la meseria mea, lucrurile care mi se întâmplă, se întâmplă pentru a-mi șlefui această unealtă, iar el le iau ca pe o provocare. Eu trebuie să îmi fac meseria. Să o fac bine. Și să fiu sinceră cu mine.“
Pentru Michaela, data de 5 iulie 2019, înseamnă o primă întâlnire cu publicul arădean, pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, în cadrul unui proiect născut ca o mare provocare. Este vorba despre spectacolul „Mizantropul”, în regia lui Vlad Cristache, spectacol în care Michaela Prosan interpretează rolul Celimenei.
„Tocmai terminasem filmările, când Vlad Cristache m-a anunțat că intenționează să monteze „Mizantropul”. Mi-a spus despre ce era vorba și mi s-a părut extraordinară ideea. Toate până în momentul în care am aflat că totul se întâmplă la Arad. Aveam multe proiecte în derulare atunci și mi se părea imposibil să mă împart între București, Arad și alte câteva locuri unde aveam filmări. Cel care a rezolvat situația a fost Vlad care mi-a prezentat un adevărat... grafic de priorități. Am mers pe mâna lui și bine am făcut. Mă bucur enorm că nu am refuzat și că m-am organizat atât de bine în așa fel încât să ducem proiectul acesta până la final. A fost și este o experiență unică, într-un oraș care mă surprinde plăcut în fiecare zi, un oraș care știe să spună neașteptat de multe povești, cu o echipă de oameni tare frumoși și talentați”
Cu o frumusețe aparte, un soi de „je ne sais quoi” capabil să farmece orice interlocutor, mereu cu zâmbetul pe buze și cu chef de vorbă, Michaela Prosan e un om deschis. Îți împărtășește fără ocolișuri ceea ce gândește și discută cu la fel de multă ușurință despre arhitectură, călătorii sau cărțile pe care le-a citit. Când vine vorba despre actorie însă, devine brusc serioasă. Pentru că, actoria este pentru ea „cel mai frumos și profund lucru care mi s-a întâmplat vreodată”.
După ani în care părea că arhitectura va fi drumul ei în viață, Michaela Prosan a ales teatrul. Mai exact: Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, pe care o absolvă la clasa lui Florin Zamfirescu.
„Am dat examenul de admitere la UNATC. A fost cea mai fericită zi din viața mea când am aflat că am intrat. Și am intrat chiar foarte bine. Din 56 de admiși, am fost pe undeva pe la jumătate. Era prima mea realizare semnificativă. Până atunci mai făcusem lucruri de care puteam fi mândră, dar efortul pe care l-am depus ca să intru și emoțiile pe care le-am trăit atunci, au făcut să fie cel mai emoționant moment din viața mea de până atunci. Și rămâne într-un top 10 și de atunci încoace”
Chiar dacă de ceva vreme, numele i se leagă de film (a aparut în scurt metrajul „This Thing Called Love”, în 2016, a interpretat-o pe Izzy în „Escape VR”, primul film de ficțiune VR românesc, iar din 2018 este protagonista serialului „Fructul oprit” , difuzat de Antena 1), Michaela Prosan rămâne indubitabil îndrăgostită de teatru. De scenă. De public.
„Am ales să fac și teatru și nu voi renunța niciodată la el pentru legătura aceea magică dintre public și actor, pentru senzația pe care o ai când transmiți ceva și ajunge la privitori și, nu în ultimul rând, pentru că este minunat să știi că oamenii din fața ta au fost atenți pe parcursul spectacolului și la finalul acestuia se ridică în picioare și aplaudă munca ta și tu știi că ai ajuns la sufletul omului respectiv. Pentru unii teatrul este ca o terapie, pentru alții - este pur și simplu o evadare din mundan. Îmi place atunci când, stând față în față cu oamenii din sală, îi fac să râdă, să plângă, să... simtă.
Când pot să îi provoc să fie prezenți acolo, alături de mine. Să îi rup din stresul cotidian și să îi aduc alături de mine, în poveste. Noi, oamenii, uităm să trăim în prezent. Mereu ne gândim la altceva, la ce avem de făcut, la consecințele faptelor noastre. Suntem mereu în trecut. Mereu în viitor. Niciodată în prezent. Și cred că aceasta este bucuria mea cea mai mare atunci când sunt pe scenă – aceea de a-l face pe om să simtă în prezent.
Ați putea spune: „Da... dar teatrul este efemer. S-a lăsat cortina... s-a dus.” E adevărat. Dar cred că tocmai așa se creează vraja. Odată cuprins de ea vrei mai mult, vrei să simți mai mult. Și a simți înseamnă viață. Teatrul e viață.”
Actoria este, pentru Michaela Prosan, o permanenta provocare, un permanent exercițiu de sinceritate. Cu ea însăși. Cu publicul.
„Fie că se aprind în fața mea luminile rampei, fie că se aude „Acțiune! Motor!” , eu sunt mereu pregătită să dau. Să dăruiesc ce am mai bun. Diferențele între teatru și film sunt de ordin tehnic: în fața camerei, gesturile sunt mai mici, mai intime, iar la teatru sunt mult mai ample. Dar felul în care simt și trasmit ceea ce simt este același. La fel și sinceritatea. Dacă nu simți nimic, nu poți să păcălești privitorul. Chiar dacă te desparte de el un ecran de televizor.
În tot travaliul ăsta al meu, nu pun accentul pe succes, ci pe proces. Pentru că întotdeauna am ceva de învățat. Din tot ceea ce fac. Pentru că îmi doresc mai mult de la meseria mea, lucrurile care mi se întâmplă, se întâmplă pentru a-mi șlefui această unealtă, iar el le iau ca pe o provocare. Eu trebuie să îmi fac meseria. Să o fac bine. Și să fiu sinceră cu mine.“
Pentru Michaela, data de 5 iulie 2019, înseamnă o primă întâlnire cu publicul arădean, pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, în cadrul unui proiect născut ca o mare provocare. Este vorba despre spectacolul „Mizantropul”, în regia lui Vlad Cristache, spectacol în care Michaela Prosan interpretează rolul Celimenei.
„Tocmai terminasem filmările, când Vlad Cristache m-a anunțat că intenționează să monteze „Mizantropul”. Mi-a spus despre ce era vorba și mi s-a părut extraordinară ideea. Toate până în momentul în care am aflat că totul se întâmplă la Arad. Aveam multe proiecte în derulare atunci și mi se părea imposibil să mă împart între București, Arad și alte câteva locuri unde aveam filmări. Cel care a rezolvat situația a fost Vlad care mi-a prezentat un adevărat... grafic de priorități. Am mers pe mâna lui și bine am făcut. Mă bucur enorm că nu am refuzat și că m-am organizat atât de bine în așa fel încât să ducem proiectul acesta până la final. A fost și este o experiență unică, într-un oraș care mă surprinde plăcut în fiecare zi, un oraș care știe să spună neașteptat de multe povești, cu o echipă de oameni tare frumoși și talentați”
4.756 ron
4.194 ron
